DOGVILLE

http://agenda.liternet.ro/articol/1079/Giulia-Ghica-Dobre/Dogville-extenuant-ca-o-cursa-in-susul-muntelui.html

,,Adevăratul cinema apare în ultimele cinci minute ale filmului pe fundalul unor poze îngălbenite de timp ale unei Americi gri, meschine, înfricoşate şi ipocrite…

Cele 140 de minute care preced constituie un enorm prolog, extenuant ca o cursă în susul muntelui, despre care ştii ca face bine fizicului, dar cu câtă energie şi cu câtă răbdare! Răbdare şi teroare în a ne reaminti că natura umană este în mod esenţial ipocrită şi egoistă; că sentimente precum solidaritatea, fraternitatea, ajutorul reciproc sunt doar învelişurile false care acoperă casele unui orăşel de provincie american…

Poate din această cauza zidurile din Dogville sunt transparente: din străzile sale se poate privi, dacă cineva ar vrea într-adevăr să vadă, ceea ce se întâmplă în interiorul caselor.

În acest orăşel pierdut în Munţii Stâncoşi ajunge Grace, venind din lumea de care Dogville fugise. Grace (Nicole Kidman) este şi ea pe fugă, pierdută, dărâmată, cu o nevoie exacerbată de a fi protejată. Sofismele lui Tom (Paul Bettany) au darul de a-i deschide fugitivei inima şi de a o apropia de locuitori. Dar e un preţ de plătit: Grace trebuie să se ofere în mod spontan să-i ajute la diversele nevoi pe care le au.

Orăşelul este „şters” de pe hartă, de pe tablă. Orăşelul e scheletul unei ţări. Orăşelul imaterial este „reprezentat” la scara 1:1, închis în perimetrul unei scene. Vântul bate fără sunet, automobile reale irump de-a lungul străzii principale. Un decor real din care nu se poate evada nici în moarte.

Mai extrem decât Rohmer în Perceval, mai puţin exhibiţionist decât Greenaway în The Baby of Macon, Lars Von Trier restituie cinema-ului esenţa vizuală a teatrului: simultaneitatea dată de scenă.

Regizorul şi-a conceput spaţiul-orăşel ca şi cum l-ar fi vrut format doar din scobitori. Peisaje fictive, perspective simbolice, interioare „dez-acoperite”, detalii metonimice care se substituie întregului, ca într-un tablou de Giotto.

Solul e un lugubru covor negru pe care străzile, contururile caselor şi curţile lor sunt trasate cu creta, precum contururile cadavrelor. Cerul e o pânză de după care un soare palid luminează decorul dramei. Înăuntrul acestora se mişcă personajele ca nişte figurine de pluş. Se deschid uşi inexistente, personajele stau pe terase care privesc spre nimic.

În rest, ni se spune ce să credem, şi noi trebuie să o facem. Ca la teatru.

Şi totuşi în această forţată teatralitate a acţiunii, subliniată şi de dialoguri literare şi sofisticate, în care regizorul danez îşi ţine camera constant în mână, deşi nu vedem sângele, îi simţim mirosul acru şi prezenţa alarmantă…

Ca în toate filmele lui Trier perspectivele sunt două: una joasă, a omului, consumată exclusiv prin filmarea din mână, cu încadraturi şi mişcări nervoase; şi o perspectivă „înaltă”, divină, perenă spadă a lui Damocles deasupra scenei, care se mişcă conform unor perfecte pasarele pătrate.

Vocea narativă, cu un stil romanesc de 1700, delicios literară, fir conducător jucăuş este utilizată de Von Trier drept comentariu imparţial. Temele mediaţiei din off sunt ale integrării şi ale iertării, ale toleranţei şi ale răzbunării. Cu atât mai pregnante cu cât muzica este inspirată din „Opera de trei parale” a lui Brecht, cu o turnură baroc. Totul cere imperativ o luare de poziţie.

Locuitorilor din Dogville li s-a făcut un test pentru a înţelege adevărata natură a omului şi ce merită el, ce judecată şi ce pedeapsă.

Cu toţii au căzut testul. Nimeni nu se poate sustrage evidenţei: natura umană este ce poate fi mai teribil pe lume! Şi merită să devină cadavru…

Dogville e orice orăşel din orice colţ al lumii. Pentru Von Trier suntem buni atâta timp cât suntem infirmi, cât nu avem mijloacele de a face rău. Între a fi gangster criminal şi cetăţean al unui orăşel provincial este doar o mică diferenţă de potenţial, de Putere. Inferioritatea constrânge la compasiune. Suntem buni pentru că suntem slabi…”

Suntem buni pentru că suntem slabi? Suntem altruişti pentru că suntem, de fapt, egoişti? Dogville aduce în prim plan ideea că orice noţiune conţine în sine şi opusul ei. Nu există bunătate pură, nu există iertare sau altruism, există numai natură umană în care toate se îmbină şi nu pot fi separate.

,,Chiar si fara a astepta recunostinta, undeva, in adancurile mintilor noastre, incolteste macar ideea ca vom fi perceputi ca si “buni”, daca facem cutare sau cutare lucru…sau, daca suntem într-adevăr eliberati de parerea celorlati despre noi, este imposibil sa nu incolteasca macar ideea ca ne vom percepe noi insine ca fiind buni sau mai buni decat ne consideram deja…Si oare culmea bunatatii nu devine astfel culmea vanitatii si a egoismului?!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s