Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), de Valeriu Butulescu

Se dedică distinsului teatrolog MIRCEA GHIŢULESCU

 

Personaje:

Brâncuşi, 81 ani

Alex, pictor, 42 ani

Natalia, pictoriţă, 39 ani

Aldescu, medic

Arhiepiscopul Teofil

Mihai

John, american de origine română

Robert – reporter

Acţiunea se petrece la Paris, în atelierul Artistului, pe 15 – 16 martie 1957. 

Paris. Atelierul lui Brâncuşi din Fundătura Ronsin. 15 martie 1957 spre seară. O masă rotundă, joasă cu patru scaune pătrate, un banc de lucru pe care se află sculpturi începute, din lemn şi piatră. Două Coloane din lemn, de înălţimi diferite, un Cocoş şi o Pasăre domină fundalul. Pe o măsuţă pătrată, două lucrări ovoidale din marmură albă. Alături, un Peşte, aşezat pe o placă metalică. În colţ, o bancă de lemn masiv şi o masă lungă, ţărănească. Pe perete atârnă securi, topoare, fierăstraie, dălţi, ciocane şi alte unelte necesare unui sculptor. În dreapta, bucăţi de lemn şi piatră, parţial prelucrate. Atelierul are două ferestre şi trei uşi: una de intrare, o uşă spre camera se zi şi una care dă spre terasă. În centru, Poarta de lemn, cu contur romboedric. 

Scena 1

Brâncuşi, Alex.

Alex stă pe bancă şi scrie. Brâncuşi trece încet, într-un scaun cu rotile, prin faţa lucrărilor sale. Se opreşte în faţa Păsării de aur.

BRÂNCUŞI: O năzuinţă adevărată nu poate fi decât verticală! Aceasta este chemare a cerului, nu pasăre…

ALEX: De ce nu i-aţi pus aripi, Maestre?

BRÂNCUŞI (vesel): Fără aripi se înalţă mai repede! În zborul absolut, aripa este o piedică… Ideea e totul…

ALEX (scrie): Sunteţi idealist…

BRÂNCUŞI (aspru): Eu fac idei din materie, lovind cu dalta! Ideile mele au greutate! Au sex! Respiră!

ALEX (scrie grăbit în caietul său): Au sex… Respiră…

BRÂNCUŞI (blând): Nu te sfii, Alex! Întreabă, dacă nu înţelegi! Jumătate din admiratorii mei nu pricep nimic!

ALEX (îngândurat): Păsările acestea măiestre… Stau nemişcate şi totuşi, se înalţă…

BRÂNCUŞI: Mobilitatea formei fixe! În acest paradox se ascunde măiestria lor…

ALEX: Sculpturi dinamice…

BRÂNCUŞI (aprins): Sunt păsări de piatră! Ele se vor ridica în mintea ta, dacă vor găsi acolo suficientă lumină! Şi zborul lor va fi nesfârşit! Un zbor de piatră!

ALEX: Sunteţi materialist, totuşi…

BRÂNCUŞI: Sunt realist, băiete! Dar văd realul în liniile lui esenţiale…

ALEX (scrie): …în liniile lui esenţiale

BRÂNCUŞI: (mirat): Ce naiba scrii acolo?…

ALEX: Notez vorbele dumneavoastră! Sunt propoziţii de aur…

BRÂNCUŞI: Serios?

ALEX: Tot ce spuneţi este memorabil… Ar trebui să vă scrieţi memoriile!

BRÂNCUŞI: N-am încredere în hârtii! Prea uşor le împrăştie vântul…

ALEX: Viaţa dumneavoastră, în aforisme…

BRÂNCUŞI: De ce să mâzgălesc hârtia, când pot să scriu în bronz?

ALEX (scrie): … în bronz…

BRÂNCUŞI: Memorii? (Îşi priveşte atent lucrările.) Mi-am topit amintirile în aceste forme! Învăţaţi să citiţi! (Privirile lui Brâncuşi se opresc asupra Peştelui.) Alex, ce crezi că reprezintă această dihanie?

ALEX: Este un Peşte, maestre…

BRÂNCUŞI (încruntat): Un peşte înecat! Zace pe fundul bălţii!

ALEX: Dar este o capodoperă! Are un singur punct de sprijin…

BRÂNCUŞI (rece): Îi lipseşte orgoliul! Nu are năzuinţe… Acoperă-l cu ceva!

ALEX: Energia sa este lăuntrică! Un strigăt axiologic… Explozie ontologică…

BRÂNCUŞI (iritat): La dracu! Spui vorbe fără rost! Ai învăţat asta de la esteticieni! (Agită bastonul.) Nenorocitul acesta de Peşte nu vrea să se ridice! Înseamnă că e neterminat! O platitudine spaţială…

ALEX: Maestre! Este un triumf al simplităţii!

BRÂNCUŞI (furios): E prea greu, de aceea nu se ridică! Mai trebuie lucrat! Numai cioplind scoţi măreţie din materie… Elimini ce e de prisos, şi ea va creşte… (Arată cu bastonul spre Peşte.) Nu vreau să-l văd!

ALEX (acoperă Peştele cu o bucată de pânză): Mare păcat…

BRÂNCUŞI (blând): Când eram copil, visam că plutesc peste copaci şi case… (Oftează.)Acum, de când mi-am rupt femurul, parcă mai tare mă frământă dorul de înălţime…(Pauză.) E ridicol! Să vrei să zbori, când nu te mai ţin picioarele…

ALEX: Sunteţi un titan al artei moderne…

BRÂNCUŞI (trist): Un titan cu picioare de lut… Un olog care vrea să zboare… (Are lacrimi în ochi.)

ALEX (îngenunchează în faţa lui Brâncuşi): Nu se poate! Un titan nu plânge…

BRÂNCUŞI: Băiete! Uneori şi titanii plâng. Plâng cu lacrimi titanice…

ALEX (notează în caiet): Plâng cu lacrimi titanice…

BRÂNCUŞI: Cel ce creşte se va zdrobi cândva de propriile-i limite. (Arată spre Pasărea de aur.) Pasărea aceasta îşi simte marginile. Pentru ea, lumea devine strâmtă… Cerul, o colivie din ce în ce mai mică…

ALEX: Nu înţeleg…

BRÂNCUŞI (resemnat): Pasărea s-a eliberat de pământ. De-acum, va fi captiva cerului…

ALEX (notează): captiva cerului …

BRÂNCUŞI (surâzător): Eram copil. Găsisem o pană pe malul gârlei. Nimic mai banal. Şi totuşi, am avut o tresărire. Mi-am zis: nu cumva pe deasupra o fi trecut un înger?

ALEX (notează, încântat): … nu cumva, pe deasupra…

BRÂNCUŞI: Acesta este darul lui Dumnezeu! Să simţi heruvimi, acolo unde cei mulţi văd gâşte…

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI: Fii liniştit! Iisus, după moarte a rătăcit şase săptămâni pe pământ. Credea că mai poate rezolva ceva, săracul! Eu o să mă înalţ imediat! Nu vreau să vă încurc! Promit!

ALEX: De ce să plecaţi? Lumea vă adoră…

BRÂNCUŞI: Ca să fii adorat, trebuie să pleci! Iar cei rămaşi vor spune: A fost un om bun, bine că s-a dus! Am scăpat de el! Hai să-l venerăm!

ALEX (încurcat): Să vă duc pe terasă?

BRÂNCUŞI: Călcăm pe Dumnezeu, fiindcă e pretutindeni! (Porneşte scaunul cu rotile în direcţia uşii de la terasă.) Scoate-mă din cripta aceasta veselă! Vreau să privesc stelele! Vreau spaţiu, Alex! Spaţiu…

Alex împinge scaunul cu rotile în afara scenei, pe uşa de la terasă. Revine în scenă, închizând uşor uşa în urma lui. Intră Natalia cu o plasă încărcată în mână. 

Scena 2

Alex, Natalia.

NATALIA (îngrijorată): Unde-i maestrul?

ALEX: Se reculege. (Citeşte o însemnare din caiet.) Singur, faţă în faţă cu cerul! (Cu însufleţire.) Natalia! Ai găsit urzici?

NATALIA: O, Doamne! Aici nimeni nu vinde aşa ceva! Noroc că ştiu eu câteva tufe, la calea ferată… (Scoate o pungă cu urzici din plasă.) Uite ce frumoase sunt! Ai grijă! Muşcă mai rău ca un critic de artă!

ALEX (priveşte mirat urzicile): Astea-s urzici? Nu seamănă cu ale noastre… Aşa mari?

NATALIA (zâmbind): Urzici pariziene!

ALEX (bucuros): Maestrul va fi încântat. E mâncarea sa preferată în postul mare! Urzici cu mălai..

Se aud lovituri de baston în uşa de la balcon. Alex aleargă şi deschide uşa. Intră Brâncuşi. Alex împinge uşor scaunul cu rotile spre centrul scenei. 

Scena 3

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (nemulţumit, către Alex): M-ai abandonat pe terasă! Frumos se mai poartă tinerimea de azi…

ALEX (încurcat): Maestre! Aţi cerut să vă las singur…

BRÂNCUŞI: Ei, şi? Parcă tu trebuie să faci neapărat ce-ţi spune un bătrân cărpănos…

NATALIA (binevoitoare): Bună seara, maestre!

BRÂNCUŞI (iritat, către Alex): Mă duci prea repede! Crezi că sunt Orient Expres? Întoarce! Acum lasă-mă! Pleacă! Mă descurc şi fără tine. Vreau să intru pe Poartă!

Alex întoarce scaunul, după care revine lângă Natalia. Brâncuşi manevrează singur rotilele. Trece cu scaunul pe Poartă.

BRÂNCUŞI (vesel, într-un limbaj neaoş, ţărănesc): Bună sara, oameni buni! Printr-o Poartă de lemn am plecat eu în lume… Arcul de Triumf al lu’ Constandin Dulgheru, băiatu’ lu’ Niculaie Brâncuş… Un brad din Brădiceni…

ALEX (scrie în grabă): Superb…

Natalia pune plasa jos. Ia o bucată de carton şi începe să deseneze un portret al lui Brâncuşi.

NATALIA (către Alex): Atenţie! Îşi deschide sufletul…

BRÂNCUŞI (cu însufleţire): La şapte ani plecai în pribegie, tocmai în Târgul Jiului… Doamne, ce loc minunat!

ALEX (scrie crispat): Credeaţi că e centrul lumii!

BRÂNCUŞI (îl fulgeră cu privirea; revine la limbajul literar): Asta cred şi acum!(Încordat.) Târgul a fost şi va rămâne centrul lumii mele….

NATALIA (desenează): Mai departe…

BRÂNCUŞI: Tata m-a adus înapoi în sat… Păzeam oile pe malul Bistriţei. Apa aceea a fost primul meu dascăl de sculptură! Bistriţa m-a învăţat răbdarea de a şlefui…

ALEX (scrie, entuziasmat):… răbdarea de a şlefui…

BRÂNCUŞI (râde): Doamne, ce mai pietre! Ovoidale, gestante, pline de sensuri…(Tuşeşte.) Acolo, în luncă, am organizat prima mea expoziţie personală! Toate oile au participat la vernisaj…

NATALIA: Credeţi că Sena…

BRÂNCUŞI (aspru): Pietrele din Sena nu seamănă cu cele din albia copilăriei mele! Au deja stil, îmi par academice… Pentru mine sunt reci şi fără grai!

ALEX (notează): Reci şi fără grai…

BRÂNCUŞI: Eu am crescut pe izlaz… N-am avut guvernantă! Franţuzeşte am învăţat singur. Doică mi-a fost o vacă… (Pauză.) Şi am muncit de mic. Ucenic la un negustor de butoaie, băiat de prăvălie, birtaş. Mă jucam şi visam doar în pauza de masă. (Oftează.)Munca pentru copii este un supliciu…

NATALIA: Dar la Craiova?

BRÂNCUŞI: Spălam halbe de bere, în piaţa gării. Nouă ani am trăit în acest oraş binecuvântat… Nişte oameni buni, Dumnezeu să-i răsplătească, m-au dat la şcoală… Acolo am pus mâna pe o daltă adevărată…

Sună telefonul. Brâncuşi se opreşte. Entuziasmul său dispare.

ALEX: O, ce pacoste!

NATALIA: Nu răspunde!

BRÂNCUŞI: Răspunde, Alex!

ALEX (ridică receptorul) Alo! Mais qu’ est-ce que vous voulez? Le maitre est malade! Non, non! Pas du tout! Au revoir! (Închide telefonul.)

NATALIA: Cine a fost?

ALEX: Ziarişti! Vor un interviu!

BRÂNCUŞI: Corbii se rotesc deasupra atelierului! Au miros bun. Niciodată nu se înşeală…

ALEX (ia caietul): Să revenim, maestre…

BRÂNCUŞI (plictisit): Ajunge! Ce rost au poveştile astea?

NATALIA (continuă să deseneze): Câteva cuvinte despre viaţa dumneavoastră la Bucureşti…

BRÂNCUŞI : Eram tânăr… Făceam busturi foarte simpatice. Deveneam din zi în zi tot mai clasic…

ALEX: Când aţi părăsit linia tradiţională?

BRÂNCUŞI (aspru): Eu n-am abandonat niciodată tradiţia! Am întinerit-o, coborând în era începutului…

NATALIA: Ca să continuaţi şcoala v-aţi vândut pământul?

BRÂNCUŞI (indispus): Cum să-l vând, mă, cum să-l vând? Am făcut un schimb… I-am dat lui Grigore partea mea de moştenire… două hectare! Am primit în schimb Europa de Vest, şi America! (Râde.) Bună afacere…

ALEX: Aţi deschis un drum nou?

BRÂNCUŞI: Am deschis un nou labirint! Unul luminos, drept, geometrizat… Cine

intră în labirintul meu nu se rătăceşte! Dar nu mai poate ieşi din el! E fără

sfârşit…

ALEX: Era necesar…

BRÂNCUŞI (exaltat): Nu putem dăltui întruna bărbaţi voinici şi crupe de cai… Carne, fibră, tendoane! Martiri bătuţi în cuie pe scânduri năclăite de sânge… Cadavre, cadavre şi iar cadavre! Mi-am zis: ajunge!

NATALIA: Sărutul reprezintă o fascinaţie neolitică…

BRÂNCUŞI (concentrat): E primitivist, asta vrei să spui! Aşa am vrut eu să fie! Pentru că nu Rodin, ci omul primitiv descoperi sărutul… O îmbrăţişare monolitică. Întreg fundamental… Să contopeşti într-un bloc de marmură, două fiinţe răvăşite de dragoste…(Pauză.) Arta primitivă era pură… Artiştii lucrau din plăcere, nu la comanda unor ministere! Natura era singurul lor dascăl. Nu apăruseră criticii, nici academiile…

NATALIA: La temelia lumii aţi aşezat Sărutul!

BRÂNCUŞI: Exact! Sărutul este un început cosmogonic… (Scoate din buzunar un caiet şi un creion.) Ia sărutaţi-vă, voi doi!

ALEX (încurcat): Maestre!

BRÂNCUŞI: Sărutaţi-vă, oameni buni! Sunteţi căsătoriţi! Presupun că vă iubiţi!

Natalia şi Alex se apropie, sărutându-se cu oarecare reţinere.

BRÂNCUŞI: Nu aşa, mă! Ce dracu! Sunteţi încă tineri! Unde vă e forţa şi vigoarea?(Autoritar.) Îngenuncheaţi, unul în faţa celuilalt! Dragostea e, înainte de toate, respect reciproc. Îmbrăţişaţi-vă!

Natalia şi Alex îngenunchează şi se îmbrăţişează, sărutându-se. Brâncuşi execută o schiţă în caietul său.

BRÂNCUŞI: Aşa! Foarte bine! Văd că vă pricepeţi!… Stop! Acum nu mişcaţi! În gestul vostru vreau să contopesc miliarde de foste iubiri… Miliarde de iubiri viitoare…(Desenează atent.) Staţi, mă, nemişcaţi, măcar o clipă! (Pauză.) Vreau să fac un sărut ascendent…. Aceea nu e artă, dacă nu vă înalţă sufletul măcar cu un deget… Gata! V-am cununat pentru a doua oară! Aceasta va fi nunta voastră de piatră! Veţi rămâne aşa înlănţuiţi, în veşnicie… (Cască.) Îmi trebuie o bucată de marmură… Ehei! N-a adormit încă muza lui Brâncuşi… (Vizibil obosit.) Dar eu am obosit… Mă lasă puterile… Şi somnul mă cheamă în noaptea lui… (Cască.) Somnul… Margine a uitării… Un început de moarte…

Brâncuşi aţipeşte. Caietul său cu schiţe cade pe podea. Natalia şi Alex continuă să rămână îmbrăţişaţi.

ALEX (către Natalia, în şoaptă, privind fascinat spre Brâncuşi): Ai auzit? Margine a uitării…

NATALIA (încet, tulburată): Un început de moarte…

Natalia şi Alex se ridică, apropiindu-se încet de scaunul lui Brâncuşi.

ALEX (încet): Trebuie să se odihnească.

Brâncuşi doarme. Alex împinge în tăcere scaunul cu rotile spre încăperea din stânga. Natalia ridică de jos caietul, privind schiţa.

NATALIA (cu uimire): Câteva trăsături… Câtă precizie!.. Şi ce economie de mijloace… Esenţialul! Nimic mai mult! Ce linii sigure lasă în urma ei o mână tremurândă! (Pune caietul pe masă. Alex revine. Mihai dă buzna în scenă.) 

Scena 4

Natalia, Alex, Mihai.

NATALIA (mirată): Mihai!

ALEX: S-a întâmplat ceva?

MIHAI (gâfâie): Iertaţi-mă! Am dat buzna, aşa, neanunţat… Vin direct de la club. E o chestiune arzătoare…

NATALIA: Ce vrei să spui?

MIHAI (cu entuziasm): Americanii ne vor scăpa de comunişti! România este aproape liberă! (Profetic.) Legiunea din emigraţie nu doarme! Occidentul ne dă arme! Gata cu bolşevicii! Debarcăm la Constanţa!

ALEX: Eşti nebun!

MIHAI (tăios): Eliberarea ţării tale ţi se pare o nebunie?

NATALIA: Pe mine vă rog să mă iertaţi! Am treabă la bucătărie… (Ia plasa cu cumpărături şi se retrage.)

ALEX (către Mihai): Calmează-te! Ia loc!

MIHAI (se aşează): În patrie domneşte teroarea roşie! Nu putem sta cu mâinile în sân!

ALEX: Ştiu, Mihai. Citesc şi eu presa…

MIHAI (revoltat): Ascultă! Eu nu-ţi vorbesc din ziare! Eu am fugit din propria mea ţară! Cinci ani am pătimit în iadul de la Sighet! Pentru ce? Delict de opinie! Floarea naţiunii zace în puşcării…

ALEX: Toate acestea mă dor. Dar ce putem noi face?

MIHAI: Grupul nostru a redactat notă de protest adresată Kremlinului. (Scoate o hârtie din geantă.) Intelectualitatea din exil cere sovieticilor să părăsească imediat România!

ALEX (priveşte nota, zâmbind amar): Tare se va mai speria Moscova! Armata Roşie o să intre în panică!

MIHAI: Eşti foarte spiritual, bag seama! Important e să luăm atitudine! Lumea trebuie să vadă că ursul valah nu hibernează la infinit! (Pauză.) Apropo de infinit… Ce crezi? Brâncuşi va semna?

ALEX: Maestrul e bolnav… Nu suportă politica…

MIHAI (sec): Trebuie lămurit! E timpul să facă şi el ceva pentru ţara sa!

ALEX (se ridică revoltat): Ascultă, Mihai! Pentru ţară, Brâncuşi a făcut mai mult decât orice partid politic…

Se aud lovituri de baston în uşa de la dormitor. Alex se îndreaptă în fugă spre uşă. Mihai se ridică.

ALEX: Maestre, vin imediat! (În uşă îşi face apariţia Brâncuşi, în scaunul său cu rotile. Alex îl ajută.) 

Scena 5

Brâncuşi, Alex, Mihai.

BRÂNCUŞI (către Alex): De ce mă laşi să dorm? Cine ţi-a dat voie? Timpul omului bătrân e preţios! Trebuie să sculptez… Mi-ai adus material?

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (dă cu ochii de Mihai): Dumnealui ce vrea?

ALEX (face prezentarea): Domnul avocat Mihai. Luptător pentru eliberarea naţională…

BRÂNCUŞI (îi întinde mâna binevoitor): Bravo! Libertatea este cauză sfântă…

Pot să te ajut cu ceva, domnule?

MIHAI (îi strânge călduros mâna): Mă simt de-a dreptul flatat, maestre… Patria noastră se tânguie sub cizma bolşevică… Sunt convins că nu iubiţi comuniştii…

BRÂNCUŞI (către Alex): Caută-mi o bucată de marmură, nu prea mare… Vreau să lucrez… (Către Mihai.) Ai ghicit, domnule avocat! Nu-mi plac comuniştii! Sunt nişte ticăloşi… Mai odioşi chiar decât legionarii… (Alex iese.)

MIHAI (uluit): Comparaţia este uşor deplasată… (Nesigur.) De fapt, ce opţiune politică aveţi, maestre?…

BRÂNCUŞI: Ideologia mea este sublimul redus la esenţe. Eu cred că frumuseţea reprezintă echitatea absolută, domnule! Fac parte din partidul oamenilor sensibili. O grupare politică neînsemnată, mereu în opoziţie…

MIHAI: Comuniştii vă nesocotesc opera! Am văzut oi păscând în jurul Coloanei!

BRÂNCUŞI (cu însufleţire): Oi? Doamne ce frumos! Foarte bine! Foarte bine! Nu-mi pot imagina o Românie fără oi! (Visător.) Ţara mea este cea mai frumoasă stână din lume!

MIHAI (cu dispreţ): Opincarii au ajuns la putere…

BRÂNCUŞI (grav): Domnule, eu am purtat opinci… De regulă, opincarii sunt oameni cinstiţi, care n-au bani să-şi cumpere pantofi. Am întâlnit înţelepţi în opinci, am văzut proşti cu joben şi monoclu… Eu cred că ţara noastră e condusă de trepăduşi, nu de opincari. Gândeşte-te bine!

MIHAI (mecanic): Patrioţii adevăraţi iubesc naţiunea fără să gândească!

BRÂNCUŞI (uşor ofensat): Amice, cine nu gândeşte nu iubeşte! Nu există naţiune fără raţiune!

MIHAI (iritat, îi întinde nota de protest): Vreţi să semnaţi protestul intelectualilor împotriva ocupantului sovietic?

BRÂNCUŞI (calm, pune nota pe masă): Semnez! Dar să ştii că o ţară nu se eliberează cu autografe!

MIHAI: Ruşii sunt nişte nemernici!

BRÂNCUŞI: Mihai, să nu râzi niciodată de o pădure, chiar dacă ai văzut în ea câţiva copaci bezmetici!

MIHAI: Guvernul lui Hruşciov vrea să…

BRÂNCUŞI (tare): Hruşciov? N-am auzit de el! Eşti dezinformat, prietene! La ruşi, Dostoievski e şef de stat! Rubliov, Puşkin şi Ceaikovski sunt comisari ai poporului…

MIHAI (disperat): Cum puteţi să-i apăraţi? La Târgu Jiu au tras cu tractorul de Coloana Infinitului…

BRÂNCUŞI (uşor agitat): Zvonuri. Nu cred! N-au cum să o răstoarne! Postamentul Coloanei este întreaga Oltenie…

MIHAI (apăsat): O vor da jos! Vă spun eu! Pentru ei Coloana nu înseamnă nimic! Artă pentru artă. Un moft mic burghez… O vor da la topit…

BRÂNCUŞI (tremură în scaun): Minţi, domnule avocat! Vrei să amărăşti zilele unui om bătrân… Coloana este nemuritoare…

MIHAI: Nu e suficient de înaltă!

BRÂNCUŞI (cu lacrimi în ochi): Gorjul nu va avea niciodată ceva mai înalt!

MIHAI (râde): Nu are mesaj! În vârf trebuia să-i puneţi un vultur, un soldat sovietic, o flacără nestinsă…

BRÂNCUŞI (izbucneşte): Ce spui? Nu are mesaj? Am împletit în ea destinele a milioane de oameni! Ce vulturi, mă, ce soldaţi?… Deasupra ei nu poate fi decât cerul albastru! Coloana este un stâlp cosmic, prostule!

MIHAI: Maestre, vă rog frumos…

BRÂNCUŞI (profund indignat): Ajunge! Du-te la grădina zoologică, dacă vrei să vezi vulturi! Piei din faţa mea! (Tare.) Alex! Alex! (Intră Alex, tulburat, cu o bucată de marmură în braţe.)

ALEX (îngrijorat): Ce s-a întâmplat?

BRÂNCUŞI (arată spre Mihai, cu mâna tremurândă): Domnul acesta vrea să plece! Te rog să-l conduci! Scoate-l din labirintul meu! Audienţa s-a terminat!

MIHAI: Maestre, îmi pare rău! N-am fost bine înţeles…

ALEX: (îl conduce pe Mihai, fără să lase piatra din braţe): Mihai, te rog frumos… u e momentul…

MIHAI: Îmi cer scuze…

ALEX: Nu acum…

MIHAI (stânjenit): La revedere!

ALEX (încurcat): Bună ziua!

Mihai iese. Alex împinge uşa în urma lui. Continuă să ţină piatra în braţe. 

Scena 6

Brâncuşi, Alex.

BRÂNCUŞI (tremură indignat): Ai auzit, Alex? Tipul acesta obscur vrea neapărat o flacără nestinsă… Mă întreb la ce i-ar folosi! Oricum, nu se va lumina niciodată…

ALEX: Liniştiţi-vă, maestre! N-a vrut să vă supere…

BRÂNCUŞI (mai liniştit): Atenţie! Nu lăsaţi sufletele obscure să se ridice prea sus, că vor confisca soarele…

ALEX: E un om bun, vă repet…

BRÂNCUŞI (cuprins de remuşcări): Sunt convins că e bun. Mi-a spus că e gata să moară pentru patrie. Cheamă-l înapoi! Să rămână la noi la masă…

ALEX (îi vine tot mai greu să ţină piatra): Maestre…

BRÂNCUŞI: Unde duci bolovanul acela?

ALEX: E marmură… Dumneavoastră aţi cerut…

BRÂNCUŞI (arătând spre masa de lucru): Pune-o acolo! N-are rost să-o ţii în braţe… ( Alex pune marmura pe masa de lucru.) Vezi, Alex, eu nu pot duşmăni pe nimeni mai mult de un minut. Mihai are dreptate, în felul lui… Arta mea nu e pentru toţi… (Gânditor.)Păţeşti ca Dumnezeu. Când te ridici prea sus, cei mici nu te mai văd. Te declară inexistent…

ALEX (îşi ia caietul şi notează): Când te ridici prea sus, cei mici nu te mai văd… Formidabil! Maestre, de unde scoateţi aceste gânduri?

BRÂNCUŞI: Vorbesc în dodii! Pietricele, bine şlefuite. Esenţe… (Concentrat.) Alex, tu ce crezi? Bolşevicii vor doborî Coloana?

ALEX (ferm): Niciodată! Este nemuritoare…

BRÂNCUŞI (sceptic): Nepieritoare este parabola Scării Celeste! Tehnic vorbind, Coloana infinirii este un stâlp de fontă şi oţel, cu baza încastrată în beton. Dacă vor să o dea jos, o vor da! E robustă, dar nu poate lupta la infinit cu puterea populară…

ALEX (tulburat): Cu dictatura poporului…

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Îţi dai seama? Optsprezece milioane de dictatori…(Oftează.) Când am plecat în Franţa i-am lăsat săraci şi proşti. Acuma, probabil sunt şi mai săraci! Şi mai proşti!

ALEX: (notează): Profund, caustic, spiritual…

BRÂNCUŞI: Ei cred că fac o nouă orânduire, batjocorind vechea rânduială…

ALEX: E trist…

BRÂNCUŞI(ridică nota de protest de pe masă): Alex, domnul avocat a uitat acest document. E un ultimatum adresat puterii sovietice de către intelectualii lumii aşa-zis libere… Deşi nu va ajuta la nimic, semnez din toată inima! (Semnează.) Te rog să o înmânezi domnului avocat acum…

ALEX (nemulţumit): Bine, dar…

BRÂNCUŞI (sfătos): Te-am rugat şi eu să duci o notă de protest, şi tu protestezi… (Alex oftează, ia nota de protest şi iese.) 

Scena 7

Brâncuşi.

Se deplasează cu scaunul pe rotile până în dreptul bancului de lucru. Studiază cu atenţie bucata de marmură.

BRÂNCUŞI: Aşa… În acest bloc, de milioane de ani doarme un vis al meu. (Ia o daltă de pe banc.) Îl voi trezi eu, cu această unealtă? Îl voi putea elibera, de sub povara materiei de prisos? (Mângâie piatra.) Piatra nu cedează uşor. E încăpăţânată… Vrea să fie mângâiată îndelung, ca orice femeie… Sculptorul trebuie să lovească blând, cu măsură…(Ridică ciocanul.) Avea dreptate neamţul acela, Nietzsche… Se poate face filozofie cu ciocanul…

Începe să sculpteze, stând în scaunul său de invalid, cu lovituri rare, îndelung gândite.Lucrează şi vorbeşte.

BRÂNCUŞI: Aşa-mi trebuie! M-am înfundat în Fundătura Ronsin! Orice labirint se termină cu o fundătură. Din fericire, fundătura mea este la Paris… (Priveşte Cocoşul.) Academia română s-a pronunţat: n-are nevoie de cocoşii mei! Asta e! Lor le trebuie cocoşeii de aur ai burgheziei… Tovarăşul Călinescu susţine că eu, Constantin Brâncuşi, nu sunt un creator, fiindcă nu mă exprim „prin mijloace esenţiale”… (Zâmbeşte amar.) Poate că port şi eu o vină! Trebuia să fi întins o mână noilor guvernanţi… Intram astfel în graţiile bolşevicilor… (E obosit. Loveşte tot mai rar cu dalta.) Aş putea sculpta chiar acum o colectivistă mulgând vacile „prin mijloace esenţiale”… (Râde.) Principesa X pe semănătoare, cariatida puterii populare! (Pauză.) Nu, nu! Am creat sculpturi pentru orbi! Pentru proşti, niciodată! (Oftează obosit.) Artiştii cei mari ai ţării mele trag la jug… Jalea ciopleşte mineri vânjoşi, oţelari de nădejde… Opera lui Ressu e plină de tractoare! O, Doamne! Mi-e frică să mă întorc la cuibul meu… Vremuri sumbre pentru o pasăre măiastră… Sculptează tot mai greu. Gâfâie obosit. Pune ciocanul pe bancul de lucru. Continuă să ţină dalta în mână…

BRÂNCUŞI: Gata! Sunt bătrân! Materia aceasta e prea tare pentru mine… (Pauză.) Dar nu renunţ… Voi lucra în tei. Lemnul se sculptează uşor, pentru că seamănă cu omul. Are sufletul cald… Şi n-are viaţă lungă… (Resemnat.) Avea dreptate Alexandru Graur. Sunt un începător… (Îşi priveşte lucrările.) Am semnat un început de lume…

Lasă dalta să-i scape din mână. Intră arhiepiscopul Teofil. 

Scena 8

Brâncuşi, Teofil.

TEOFIL: Cerul să te ocrotească, maestre!

BRÂNCUŞI: Fii binevenit, sfinţia ta! Aşează-te, fii bun, lângă ce-a mai rămas din robul lui Dumnezeu Constandin…

Teofil îl sărută creştineşte pe Brâncuşi. Se aşează pe un scaun pătrat, în dreapta artistului.

TEOFIL: Fiule, nu-ţi pierde speranţa! Bunătatea Sfântului Duh e fără margini…

BRÂNCUŞI: Am vrut să-ţi vorbesc, părinte! Îl iubesc pe Dumnezeu… Deşi, toată viaţa m-am închinat unor chipuri cioplite.

TEOFIL: Te-ascult…

BRÂNCUŞI: Părinte, clepsidra mea e aproape goală. Mi-a mai rămas un pumn de nisip…

TEOFIL: Totul e trecător în această grădină…

BRÂNCUŞI: Nu, părinte! Esenţa lucrurilor este nepieritoare. Sper că nu vorbesc cu păcat…

TEOFIL: Nepieritor e doar Duhul Sfânt, înainte de care n-a existat nimic…

BRÂNCUŞIExact! Acel nimic preexistent mă frământă. Eu cred că la început, din nimic, Dumnezeu a sculptat Oul Primordial, în care a pus, cu meşteşug, secretul vieţii… A lăsat acest ou pe nisip, în grija soarelui! După care a plecat în cer, să privească…

TEOFIL (zâmbind): Iată o interpretare liberă, mai puţin teologică, a Genezei… Oricum, fascinantă…

BRÂNCUŞI: Înainte de toate, într-un ou se ascunde speranţa altui ou. Astfel, oul cel fragil e mai longeviv decât piatra. Veşnicia organică subzistă tocmai în această interminabilă omletă… În fond, ce e Pământul?! Un ou divin, care se tot învârte…

TEOFIL: Adevărat…

BRÂNCUŞI: Perfecţiunea trebuie să fie născătoare. Nu e sferică, ci ovoidală. Eterne sunt doar formele capabile să se reproducă…

TEOFIL (neliniştit): S-ar putea înţelege că Dumnezeu însuşi nu e veşnic…

BRÂNCUŞI: Ba da, părinte. Pentru că şi El a avut un Fiu…

TEOFIL: Dumneata ai copii?

BRÂNCUŞI (cu emoţie): Sunt cel mai fericit tată! Am mulţi copii. I-am făcut din lut şi le-am suflat în nări! Îi găseşti prin toate muzeele… Sunt copiii mei, spirit din spiritul meu…

TEOFIL: Şi arta dumneata? Are ea puterea de a se perpetua?

BRÂNCUŞI: Desigur! Ea se va regenera mereu, în cugetul inepuizabil al lumii care vine…

TEOFIL: Ai creat şi obiecte sacrale… Un crucifix, dacă nu mă-nşel…

BRÂNCUŞI: Toată opera mea e dedicată Fiinţei Supreme. Unui Dumnezeu conciliator: creştin, musulman, vedic, budist…

TEOFIL (zâmbeşte): Dumneata ai sculptat Vrăjitoarea? A fost un început de erezie?

BRÂNCUŞI (râde): Un trunchi de arţar, cu două ramuri gemene! Aşa a crescut în pădure. Vrăjitoarea e opera lui Dumnezeu, părinte! Eu doar am finisat-o…

TEOFIL: Pomeneşti prea des numele Domnului…

BRÂNCUŞI: Sunt aproape de El, mai mult ca oricând… E singurul meu prieten…

TEOFIL: Fiule…

BRÂNCUŞI: Da, părinte! Dumnezeu mi-e prieten, nu stăpân! Vine des în atelierul meu…

TEOFIL: De necrezut…

BRÂNCUŞI: Da, da! În acest atelier, Domnul s-a coborât mereu. Am făcut mii de opere împreună. Credeţi că reuşeam fără ajutorul Lui? (Devine grav.) Părinte, eu trebuie să plec…

TEOFIL (mirat): Poftim?

BRÂNCUŞI: Sunt un copac fugar… Mă cheamă înapoi rădăcinile!

TEOFIL (mirat): Unde?

BRÂNCUŞI: Acasă! În pădurea copilăriei… N-am mai fost acolo de zeci de ani…

TEOFIL: Când vrei să pleci?

BRÂNCUŞI (în şoaptă): La noapte!

TEOFIL: O, fiule, eşti tare slăbit…

BRÂNCUŞI: Părinte, nu mai pot să aştept! Casa mea a căzut în paragină! Gardul e la pământ… Buruienile au năpădit ograda… În livadă, s-au uscat vişinii şi merii…La crucea mamei, doar vântul plânge…

TEOFIL: Şi când te vei întoarce?

BRÂNCUŞI: Binecuvântează-mă, sfinţia ta! Sunt gata de drum! Am luat o hotărâre! Plec. Şi nu mă voi întoarce niciodată…

TEOFIL (pune patrafirul pe capul lui Brâncuşi): Binecuvântează Doamne pe robul Tău Constandin şi iartă-i lui toate greşelile ce le-a săvârşit, cu voie sau fără de voie, cu fapta, cu vorba sau cu gândul… Amin! (Îngenunchează în faţa lui Brâncuşi, strângându-i mâna) Mergi cu bine, fiule! Văd în ochii tăi o văpaie ce va arde de-a pururi… Mergi, fericitule! Du-te şi sărută acel pământ necăjit de oameni şi vremuri…

Arhiepiscopul Teofil îl sărută pe frunte se ridică şi iese. Brâncuşi stă nemişcat în scaunul său cu rotile. Are lacrimi în ochi. 

Scena 9

Brâncuşi.

BRÂNCUŞI: Ce sunt eu? O virgulă între două veşnicii… Sunt fir de nisip, dar fără mine, mai gol va fi pustiul! Pentru că nici piramidele nu sunt eterne. Şi nu vor dăinui mai mult decât postamentul lor planetar… (Pauză.) Strămoşii mei au fost mai înţelepţi decât egiptenii… Ei îşi făceau sicrie de brad, nu sarcofage! Nu poţi înşela moartea, ascuns într-o ladă de piatră… (Pauză.) În fond, ce e viaţa? Dragoste, contemplare, eliberare… Gata! Am iubit şi am contemplat destul! A sosit vremea să mă eliberez… Vârsta amăgirilor a trecut. Deasupra nu văd nimic. Doar coaja albastră a oului ceresc. E timpul să plec! Să-mi fac pernă din oasele mamei mele… (Din scaun, se apleacă şi ridică dalta.) Dalta, o iau cu mine… Voi sculpta şi Dincolo! (Zâmbeşte.) Vreau să fac Raiul şi mai frumos…

(Intră Alex.) 

Scena 10

Brâncuşi, Alex.

BRÂNCUŞI (vesel, complet schimbat): Străinii m-au acceptat repede… Dalta ştie să vorbească fără dicţionare! Alex, în artă trebuie să îndrăzneşti. Am găurit din lateral un craniu de lemn. I-am spus „Socrate”…

ALEX: Maestre, găurile acelea mi s-au părut exagerat de mari…

BRÂNCUŞI: Aşa trebuie să fie urechile unui filozof! Minte luminată are cel ce-şi deschide larg ferestrele spre lume…

ALEX: Ce frumos! Staţi puţin, să notez… (Scoate caietul şi notează.)

BRÂNCUŞI: În orice compoziţie există un simbol dominant! Socrate e numai urechi! Şeful – o gură mare

ALEX: Maestre, ce credeţi că e arta?

BRÂNCUŞI: Să faci lumea să vadă frumosul invizibil…

ALEX: Cum se poate atinge acest ţel?

BRÂNCUŞI: Prin sinteză! Învaţă de la plante! Arta este în primul rând fotosinteză… Un câmp cu narcise… O mare de flori, înălţată din noroi şi lumină…

ALEX: Dumneavoastră iubiţi florile. De ce nu vă coloraţi lucrările?

BRÂNCUŞI: Formele spaţiale au nevoie de lumină, nu de vopsele! Dacă îmi trebuia culoare, mă făceam zugrav…

ALEX: Maestre, eu sunt pictor…

BRÂNCUŞI: Iartă-mă, Alex! N-am vrut să te rănesc… Voi pictorii vă puteţi manifesta în mii de nuanţe! Vă permiteţi subtilităţi de tot felul… Eu trebuie să fac ochi expresivi, cu dalta şi ciocanul…

ALEX: Cum reuşiţi?

BRÂNCUŞI: Simplu! Scoţi esenţa, o aşezi pe un soclu minuscul…Vei obţine un efect uriaş!

ALEX: În ochi se scaldă expresia…

BRÂNCUŞI: Ochii, băiete! Esenţa! Restul e culturism, bicepşi, umplutură…

ALEX (trist): Eu nu voi izbuti niciodată…

BRÂNCUŞI: Alex, dacă vrei să ajungi artist mare, nu zăbovi la umbra marilor maeştri!

ALEX: Ştiu, maestre…

BRÂNCUŞI: Caută-ţi drumul tău! Dă-i dracului de maeştri! Învaţă de la ei ce trebuie şi mergi mai departe! Sunt stejari găunoşi!

ALEX (răsfoieşte caietul): Am reţinut! (Citeşte.) „Nimic nu se înalţă la umbra măreţilor arbori.”

BRÂNCUŞI: Doar ghioceii! Flori gingaşe, dar efemere… Înfloresc pe zăpadă. Se scutură repede, înainte ca pădurea să se trezească…

ALEX: Eu rămân aici, maestre! Poate că sunt un simplu ghiocel… Dumneavoastră nu umbriţi! Sunteţi un arbore care împrăştie lumină…

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Ai dreptate! Mi-am pierdut umbra, Alex! Toamna, ca un vameş, mi-a jefuit ultimele frunze… Asta sunt eu: un copac desfrunzit care se încăpăţânează să freamăte…

ALEX (notează): Un copac desfrunzit…

Brâncuşi porneşte patefonul. Se aude, în interpretarea Mariei Tănase, cântecul Tri-hu-ri-hu! (Ca din tulnic.)

BRÂNCUŞI: Ascultă, Alex… Cântă măria sa Măria, doamna muzicii neamului nostru… Vocea acestei muieri îţi umple sufletul…

ALEX (naiv): A fost sau nu iubita dumneavoastră?

BRÂNCUŞI (evită răspunsul): Arta ei e sublimă… Vine când o chemi, apoi se duce…(Oftează. Muzica trece în surdină.) Arta mea trebuie să stea mereu în picioare… (Intră Natalia, purtând un şorţ de bucătărie.) 

Scena 11

Brâncuşi, Alex, Natalia.

NATALIA: Maestre! Am venit să vă termin portretul…

BRÂNCUŞI: Credeam că vrei să pui masa! S-a făcut târziu…

NATALIA: Cina este gata. Dar, aşa cum ne-aţi învăţat: arta, înainte de toate! (Îşi ia cartonul şi începe să deseneze.) Alex, treci la bucătărie…

ALEX: Bine, dar asta e curată discriminare! Ce, eu nu sunt artist?

BRÂNCUŞI (vesel): Să ştii, Alex, că arta bucătarilor e cea mai căutată. Aşadar, ia spune-i voi, artiştilor, ce vom mânca la cină…

NATALIA (desenează, zâmbind enigmatic): Vă lăsăm să ghiciţi…

ALEX: E o surpriză…

BRÂNCUŞI (bine dispus): Aşa? Puneţi la încercare răbdarea unui bătrân flămând? Staţi puţin să adulmec… (Trage aer puternic în piept.) Simt un miros cunoscut… Nu se poate!… Nu-mi vine să cred!… Mălai copt?…

NATALIA (cu bucurie copilărească): Aţi ghicit, aţi ghicit!

ALEX: Bravo!

BRÂNCUŞI (cu lacrimi în ochi): Turtă de mălai, coaptă la Paris! Măi copii, măi…

NATALIA (continuă să deseneze): Şi mai avem o surpriză…

ALEX: Una şi mai mare…

BRÂNCUŞI: Ia să vedem… (Inspiră aer în piept. Faţa i se luminează.) Incredibil! … M-aţi dat gata!… Urzici! Urzici!

ALEX: Urzici!

NATALIA: Cu zeamă de varză!

BRÂNCUŞI (vesel): Nemaipomenit! Asta da, surpriză! În Tibet, Milarepa a mâncat trei ani numai urzici! Şi el voia să zboare… Slăbise tare mult, mai să-l ia vântul! Se ascuţise la trup, dar şi la minte… Urzicile ne fac înţelepţi…

NATALIA: Cina e gata! Portretul, de asemenea…

ALEX (privind portretul): Destul de reuşit…

BRÂNCUŞI (serios): Dă-mi să văd!

NATALIA (îi întinde portretul lui Brâncuşi): Ar trebui finisat…

BRÂNCUŞI (gânditor, privind portretul): Nu e rău… (Către Natalia.) Nu pot judeca lucrarea ta în mod obiectiv! (Râde.) M-ai cumpărat cu zeamă de urzici…

NATALIA (serioasă): Maestre, vă rog să fiţi sincer!

BRÂNCUŞI (priveşte îndelung portretul): Aşa de tare m-am ramolit?

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (grav): E un portret cuminte, convenţional! (Tare.) Acesta nu sunt eu!

NATALIA (tristă): De ce?

BRÂNCUŞI (agită portretul, îndârjit): Individul acesta seamănă prea mult cu mine! Ţi-am spus! Acesta nu sunt eu! (Priveşte iar portretul.) De ce atâta barbă? Trei fire erau de-ajuns! Eşti artistă, Natalia, nu aparat de fotografiat! (Sună telefonul.)

NATALIA (rece, către Alex): Nu răspunde!

BRÂNCUŞI: Răspunde, Alex!

ALEX (ridică receptorul.) Alo? Domnul John Popescu? Bună seara! Sunteţi la Chicago?(Surprins.) Cum? În gară la Paris?! Îmi pare rău! Maestrul nu vă poate primi! E obosit… Poftim? Vreţi să comandaţi o Coloană? (Brâncuşi tresare.) O Coloană fără Sfârşit? La ora aceasta? (Brâncuşi se apropie de Alex.) Domnule John, toate au o limită…

BRÂNCUŞI (emoţionat): Dă-mi telefonul, Alex! (Alex îi întinde receptorul.) Alo, John! Despre ce Coloană vorbeşti? Unde? Pe malul lacului Michigan? (Tot mai agitat.) Din oţel inoxidabil!? V-aţi gândit bine? Costă o grămadă de bani! (Pauză.) Ce spui? Aţi înnebunit?(Uluit.) Patru sute de metri?!… Mâna omenească nu a durat niciodată ceva atât de înalt!…(În culmea entuziasmului.)

Vino! Te aştept! Vreau să stăm de vorbă! Nu mâine, prietene! Acum!

Brâncuşi închide telefonul. Este extrem de agitat. Alex şi Natalia tac resemnaţi.

BRÂNCUŞI: Vă daţi seama? O Coloană cu vârful pierdut în nori… Oţel inoxidabil şlefuit… Piramide vechi, stilizate, puse cap la cap… (Vocea îi tremură.) Va fi tot ce vreţi voi: arbore al cunoaşterii, „axis mundi”, cale verticală spre cer, testamentul meu spiritual, Mioriţă în trei dimensiuni, Luceafăr spaţial, geometrizat până la absolut, stâlp funerar dăltuit în eternitate… (Gâfâie. Dă semne de sufocare.) Va fi… va fi una… din minunile lumii…

Brâncuşi se sufocă. Se zbate în scaunul cu rotile, ducându-şi mâinile la piept. Alex şi Natalia îi vin în ajutor…

ALEX (disperat): Maestre!

NATALIA (stăpână pe sine, către Alex): Nu te pierde cu firea! (Îi stropeşte lui Brâncuşi faţa cu apă rece.) Îşi va reveni! (Apăsat.) Trebuie să-şi revină! Deschide larg fereastra! Are nevoie de aer…

Alex deschide fereastra. Revine lângă Brâncuşi.

NATALIA (îi ia pulsul): Inima bate normal… Cred că l-a doborât entuziasmul… Intensitatea propriei trăiri… Du-te vizavi, la doctorul Aldescu! Să vină repede!

(Alex iese în fugă.) 

Scena 12

Brâncuşi, Natalia.

Brâncuşi zace, fără cunoştinţă, în scaun. Natalia, în genunchi, îi frecţionează mâinile.

NATALIA: Mâinile acestea făcătoare de minuni au obosit… Artistul, dincolo de toate, este un om… (Îi priveşte palma.) Din palma aceasta plină de bătături, păsări măiestre au zburat în lume! Curios! Linia vieţii lui pare un zigzag continuu… Ceva fără sfârşit!

BRÂNCUŞI (îşi revine treptat; intră într-un uşor delir): Mărie, Mărie… Artiştii sunt călăuze ale singurătăţii… Pentru artist, căsnicie înseamnă moarte…Tu eşti privighetoare… Te-ai logodit cu cântecul românesc… (Natalia se ridică, apropiindu-se de patefon.) Acolo, în Carpaţi, trebuie să cânţi tu, Mărie, nu la Paris! Nu te părăsesc, iubito! Îmi urmez calea… Atâta tot! Cântă, Mărie! Alină jalea poporului meu…

Natalia porneşte patefonul. Se aude cântecul „ Cine iubeşte şi lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă / Târâişul şarpelui / Şi pasul gândacului …” în interpretarea Mariei Tănase. Brâncuşi îşi revine. Ochii îi strălucesc. Priveşte în gol. Muzica trece în surdină.

BRÂNCUŞI: Primăvara mea e departe. Şi totuşi, pasărea aceasta mie îmi cântă… Tot ce am iubit am lăsat: casă, pământ, femeie… Le-am părăsit pentru nişte himere din lemn şi piatră… Şi Dumnezeu m-a pedepsit… Mi-a dat să mă târăsc, precum şarpele… (Pauză.)Cumplită caznă, pentru cel ce visa să zboare… (Se apropie cu scaunul de operele sale din centrul scenei.) Mi-am irosit viaţa pentru aceşti idoli reci… Nimeni nu are nevoie de ei…(Ridică bastonul.) Îi voi distruge…

Natalia se apropie. Îl reţine, cu energie.

NATALIA: Maestre! Idolii aceştia sunt nemuritori…

BRÂNCUŞI (se prăbuşeşte în scaun, resemnat): Femeie! Ce ştii tu despre nemurire?…Moartea e peste tot. Mişună întruna prin bordeie, palate… Oare cât valorează nemurirea pe o planetă muribundă?

Intră Doctorul Aldescu, însoţit de Alex. 

Scena 13

Brâncuşi, Natalia, Alex, Doctorul

DOCTORUL (emoţionat): Bună seara, maestre…

BRÂNCUŞI (îşi înclină uşor capu, fără să-l privească): Dumnealui cine e?

ALEX: Maestre, nu-l recunoaşteţi? E doctorul Aldescu…

BRÂNCUŞI: Aldescu? De-al nostru, aşadar… Încă unul fugit din Bărăgan, ca să facă parale la Paris! (Clătinându-şi capul.) Doctore, unde ţi-e coasa?

DOCTORUL (încurcat): Maestre…

BRÂNCUŞI (distant): Zău, aşa! Spui că eşti doctor, şi nici măcar n-ai coasă! (Pauză.)Apropie-te! Bănuiesc că vrei să pipăi bătrânul meu biftec… (Saltă mâinile.) Mă predau! Îţi stau la dispoziţie…

Doctorul îl consultă atent, îi ia pulsul, îl ascultă cu stetoscopul.

ALEX (către Doctor): Nu poate fi ceva serios…

NATALIA: E foarte obosit…

DOCTORUL: Maestre, dormiţi bine noaptea?

BRÂNCUŞI: Visez exagerat de mult, doctore! Visez întruna. Cai şi fântâni, în mod deosebit…

DOCTORUL: Pulsul e slab…

BRÂNCUŞI: Uite, mi-a apărut în vis calul lui Borgia! Numai muşchi şi trufie! Cal imperial, hrănit cu ovăz şi turtă dulce… (Oftează.) O, unde sunt căluţii sfioşi şi sprinteni ai copilăriei mele?!

DOCTORUL: Inima e slăbită…

BRÂNCUŞI: Arta trebuie să aducă bucurie. Am vrut să fac o fântână monument la Peştişani… Le-am spus ţăranilor: nu vă speriaţi, mă! O să vă adăpaţi caii la o capodoperă… (Către Doctor, ironic.) Ei, doctore! Ai găsit buba?

DOCTORUL: Aveţi nevoie de odihnă…

BRÂNCUŞI (zâmbind): Îmi recomanzi o eră de somn…

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI: Nu mă sperie somnul! Atâtea ere am dormit! Atâtea ere voi mai dormi… (Către Doctor.) Ce nume poartă, Doctore, această suferinţă?…

DOCTORUL: „Myodegeneratio cordis in descompensatione”

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Oho! Mă pregătisem să plec în manieră clasică! Dumneata, Doctore, îmi propui o evadare suprarealistă…

DOCTORUL: Nu e nimic grav! Liniştiţi-vă, maestre…

BRÂNCUŞI (calm, degajat): Am vrut să fac o fântână ţărănească în memoria lui Spiru Haret… Proiectul a fost respins de Morţun! El n-a priceput nimic, pentru că nu era ţăran. Era doar ministru…

DOCTORUL: Maestre, vă las aceste pastile. Luaţi câte trei pe zi…

BRÂNCUŞI (absent): A săpa fântâni e mai înălţător decât a zidi piramide…

ALEX (notează): A săpa fântâni…

DOCTORUL: Încercaţi să vă odihniţi…

BRÂNCUŞI: Mi-ar trebui un câine! Unde-i căţeluşa mea? Unde-i Polar?

NATALIA: A murit, Maestre…

BRÂNCUŞI: Păcat! Căţeaua aceea avea simţ estetic rafinat. Trăise atâţia ani printre artişti. (Râde.) Era tare mândră! Ştia că e căţeaua lui Brâncuşi… Ei trebuia să-i ridic statuie, nu lui Vitellius! (Către Doctor.) Am înţeles, Doctore… Şapte pastile pe zi!

DOCTORUL: Trei, maestre…

BRÂNCUŞI: Prietene, dar eu vreau să mă vindec mai repede! Dumneata nu vezi ce-am ajuns! Un bust, ce se leagănă pe un soclu prevăzut cu rotile…

DOCTORUL: Trebuie să vă odihniţi…

BRÂNCUŞI (iritat, către Alex): Alex, să-mi aduci un câine! Un bătrân ca mine are nevoie de un suflet răbdător… Crezi că nu ştiu cât sunt de dificil?

ALEX (ascultător): Maestre, vă aduc un căţel!… (Un clopot bate miezul nopţii.)

BRÂNCUŞI (hotărât): N-am timp să-l cresc! Mie îmi trebuie câine în toată firea!

ALEX (supus): Mâine! Promit că vă aduc un câine matur!

BRÂNCUŞI (furios): Mâine, mâine, mâine! (Către Doctor.) Iată boala incurabilă a românilor, doctore! Sindromul amânării! Eternitatea lor înseamnă mâine!…

NATALIA: Liniştiţi-vă, maestre!

BRÂNCUŞI: Mâine… (Pauză.) Se bătu miezul nopţii… Şi ultimul meu mâine se prefăcu în azi… (Aţipeşte. Respiră greu.)

ALEX (notează, crispat): Ultimul meu mâine…

DOCTORUL (în şoaptă, îndreptându-se spre ieşire): Este slăbit, surmenat… Are nevoie de multă odihnă… Medicamentele să le ia regulat… La nevoie, chemaţi-mă!

Alex îl conduce pe Doctor în tăcere. Doctorul iese. 

Scena 14

Brâncuşi, Natalia, Alex.

Brâncuşi doarme în scaunul său cu rotile. Alex răsfoieşte caietul cu însemnări. Natalia îi potriveşte lui Brâncuşi pătura. Cei doi discută cu voce scăzută.

ALEX (citeşte din caiet): În fiecare zi călcăm în picioare pământul care ne hrăneşte…

NATALIA (citează din memorie): În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre…

ALEX (citeşte): Înaripează-ne, Doamne! Pământul e plin de frumuseţe! Nimic nu trebuie călcat…

NATALIA (citează): Nu invidia piatra! Nici ea nu e veşnică. Şi pe deasupra mai e şi rece…

ALEX (citeşte): Dacă moartea e somn, Doamne, lasă-ne măcar puterea de a visa…

Moment de linişte. Se aud bătăi violente în uşa de la intrare. Natalia şi Alex aleargă să deschidă. Brâncuşi, trezit din somn, priveşte absent. Intră John şi Robert, foarte gălăgioşi. Robert începe imediat să fotografieze. 

Scena 15

Brâncuşi, Natalia, Alex, John, Robert

NATALIA (către John şi Robert): Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu!

JOHN: Hallo!

ROBERT: Good evening!

JOHN: Buna seara…

ALEX (indispus): Domnilor… E aproape dimineaţă…

JOHN (se uită la ceas): Îmi pare foarte rău! La noi în Michigan e încă seară… Cât e ora la voi?

NATALIA: Două fără un sfert…

JOHN (mirat): Două noaptea? Într-adevăr, e târziu! Dar maestrul a insistat…

BRÂNCUŞI: Alex! De unde vine atâta zgomot?

ALEX: Din America, maestre… A sosit domnul John Popescu, de la Chicago…

BRÂNCUŞI (cu voce isterică): Mi-e foame! Natalia, Alex! Aşa nu se mai poate! Mă ţineţi flămând! O faceţi special!

Natalia şi Alex se retrag în grabă la bucătărie. 

Scena 16

Brâncuşi, John, Robert.

JOHN (se apropie de Brâncuşi, cu mâna întinsă): Sir Brâncuşi? Încântat… Noapte bună…(Robert fotografiază momentul.)

BRÂNCUŞI (absent, îi strânge mâna cu răceală): Brâncuşi nu-i acasă, prietene! Eu sunt Costache, paracliserul bisericii ortodoxe din strada Jean de Beauves, numărul 9 bis…(Apăsat.) Să nu mai aud de Brâncuşi! L-am părăsit…A umblat în pielea mea optzeci de ani! Acuma e prea greu! Nu-l mai pot duce…

JOHN (derutat): Unde este maestrul?

BRÂNCUŞI: Habar n-am! Umblă peste tot. Sare din muzeu în muzeu, din bienală în bienală! Oltean norocos, născut cu stea în frunte! Să-i fie de bine! Gata! Ne-am despărţit! El, Brâncuşi, eu, Costache…

JOHN (râde, neîncrezător): Glumiţi, maestre…

BRÂNCUŞI (iritat): Maestre, maestre, maestre! Aţi înnebunit? Chiar nu mai vrea nimeni să-mi spună Costache?

ROBERT (îl fotografiază pe Brâncuşi, de aproape, ostentativ): O.K.! Very nice, sir!

BRÂNCUŞI (Zâmbind, către Robert): Tu eşti reporter… Se cunoaşte, după tupeu… Uite! Îţi dau o ştire de pagina întâi… Scrie că am murit!

Robert nu înţelege. Continuă să zâmbească şi să fotografieze.

JOHN (mirat) : Brâncuşi mort? Nu se poate!

BRÂNCUŞI: Nu Brâncuşi, mă! V-am spus! Acela este nemuritor, dă-l dracului! Eu vorbesc de bietul Costache…

JOHN (râde): Înţeleg… Sunteţi subtil… Noi am venit să vă luăm la Chicago…

BRÂNCUŞI: Prea târziu…

JOHN: Vrem cea mai înaltă Coloană a lumii! Patru sute de metri…

BRÂNCUŞI (face ochii mari): Dumnezeule…

JOHN: Oţel inoxidabil, şlefuit! Va străluci de-a pururi…

BRÂNCUŞI (grav): Discutaţi cu Brâncuşi! Eu nu mai am putere!

JOHN (zâmbeşte cu tâlc): Maestre, banii nu contează…

BRÂNCUŞI: Ştiu! Voi puteţi face Coloane din teancuri de dolari!

JOHN (scoate o hârtie din geantă.) Semnăm contractul? O Coloană gigant…

BRÂNCUŞI (hotărât): Nu! Rămâne cum a fost! Cea din Gorj va fi cea mai înaltă…

JOHN (dezamăgit): Maestre! Avem bani mulţi!

BRÂNCUŞI (ursuz): Să fiţi sănătoşi!

JOHN: Poate ne vindeţi altceva… (Se uită prin atelier.) Frumoase lucrări…

BRÂNCUŞI (înviorat): Atinge-le, John! Nu-ţi fie frică! Pipăie sculptura, dacă vrei să simţi bucuria artei! Nu te lua după muzeografi! Exponatele trebuie atinse…

JOHN (mângâie Pasărea de aur): E frumoasă! Expresivă… (Pauză.) …dar plină de praf…(Îşi priveşte palmele.) Va trebui să mă spăl…

BRÂNCUŞI: Prostule! Trebuia să te speli înainte să atingi Pasărea! (Dezamăgit.) Stai liniştit! Acela nu e praf, ci polen al frumuseţii, din marmură nepieritoare… El se prinde de aripi candide, nu pe labe de urs…

JOHN: Pot să cumpăr această Pasăre?

BRÂNCUŞI: Nu!

JOHN: De ce?

BRÂNCUŞI De aia!

JOHN (încurcat): Poate altceva… (Se opreşte în dreptul putinii din colţ.) Ce reprezintă această operă, maestre?

BRÂNCUŞI: O putină!

JOHN: O putină suprarealistă?

BRÂNCUŞI: O putină de varză!

JOHN: Wonderfull! E făcută de dumneavoastră?

BRÂNCUŞI: Păi de cine? (Robert fotografiază putina.)

JOHN (examinează atent putina): O capodoperă! Numai lemn şi metal… (Loveşte putina cu degetul.) Şi ce sunet misterios! E vuietul istoriei noastre milenare…

BRÂNCUŞI (râde): Bravo! Dumneata înţelegi sculptura în profunzime…

JOHN (entuziasmat): Maestre! Cumpăr această putină! Plătesc cincizeci de mii de dolari!

BRÂNCUŞI: John, proştii voştri sunt mai proşti chiar decât ai noştri! Ai voştri însă au mai multe parale…

JOHN: Şaizeci de mii…

BRÂNCUŞI (tare): Nu!

JOHN: O sută!

BRÂNCUŞI: Nu pot să o vând, domnule! Acolo e toată rezerva mea de varză… (Iritat.)Gata! Plecaţi! Lăsaţi-mă! Vreau să rămân singur!… Alex! Natalia! (Alex şi Natalia intră în grabă.)

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (arătând spre John şi Robert): Dumnealor vor să plece! Condu-i, te rog!

JOHN: Bine, dar…

ALEX (îi conduce pe cei doi spre ieşire): Ne cerem scuze… Maestrul e foarte obosit… Cred că înţelegeţi situaţia…

John şi Robert ies. 

Scena 17

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (autoritar): Alex! Cheamă-i înapoi!

ALEX (mirat): Abia au plecat…

BRÂNCUŞI: Fugi după ei! Prinde-i! (Alex iese după cei doi.) Ehe… Eu am rezolvat paradoxul broaştei ţestoase. I-am pus aripi… Ahile, o fi el grec isteţ, dar n-o va ajunge niciodată… (Către Natalia.) Mâncarea-i gata?

NATALIA: Da, maestre…

BRÂNCUŞI: Piatra mea de hotar nu desparte nimic… Ea îndeamnă la înfrăţire… Ordine înseamnă geometrie. Să nu-ţi fie teamă de linia dreaptă, Natalia! Muchea este esenţa a două plane… Locul unde năzuinţele lor se contopesc… Dreapta este imperativă. N-ai de ales! Spre infinit, înainte…

Intră John şi Robert, însoţiţi de Alex. 

Scena 18

Brâncuşi, Natalia, Alex, John, Robert.

BRÂNCUŞI (foarte politicos): Veniţi înapoi, oameni buni! De ce fugiţi? Luaţi loc la masă! Nu puteţi pleca aşa din bordeiul unui rumân… Natalia, unde eşti fată! Ajută-mă să dau de pomană! Sunt străini, ca şi noi… Alex, pune străchini pe masă, pune linguri de lemn!(Râzând.) Ia scoate tu argintăria mea de la Horezu… Acolo jos e un ulcior cu rachiu… Alex pune pe masa joasă, rotundă, un ştergar ţărănesc, cinci străchini şi linguri.

Pe o tavă, Natalia aduce un mălai copt şi o oală de lut, din care se ridică aburi. Alex aduce ulciorul cu rachiu şi cinci căni de lut.

JOHN: Maestre, sunteţi atât de ospitalier!

BRÂNCUŞI: Aşa e neamul nostru, John. Şi aşa trebuie să rămânem, chiar dacă ne-am risipit în lume… (Către Robert.) Seat down, please, Now you are my guest!

ROBERT (ia loc la masă, bine dispus:) Thank you, mister Brâncuşi!

ALEX: Maestre, luaţi loc la masă!

BRÂNCUŞI: Mulţumesc, dragii mei…

Alex şi John se aşează şi ei la masa rotundă. Alex pune mâncare în cele cinci străchini. Natalia împarte mălaiul.

BRÂNCUŞI: Natalia! Dă-le şi câte o lumânare! Pentru sufletul celui plecat… Să aibă lumină pe lumea cealaltă…

JOHN: Cine-a plecat, maestre?

BRÂNCUŞI: Parcă mai poţi să ştii! În fiecare clipă cineva pleacă, cineva vine…

Natalia pune pe masă cinci lumânări.

BRÂNCUŞI: Aşa, fată! Acum stai şi mănâncă! Închinaţi-vă frumos şi mâncaţi…

JOHN (mănâncă cu poftă): Bună mâncare…

ROBERT: What is this?

ALEX: Ciorbă de urzici…

JOHN: Romanian soup…

BRÂNCUŞI: Urzici cu mălai! Acesta-i secretul artei mele, dragă John! Cu aşa ceva, de sute de ani se hrănesc artiştii la mine-n sat…

JOHN: Totul e foarte rustic…

BRÂNCUŞI: Mă simt ca acasă. De jur împrejur, numai trunchiuri şi bârne cioplite. Eu n-am plecat niciodată din satul meu. Asemenea melcului, mi-am adus coliba la Paris…

ALEX (scoate caietul din buzunar şi notează): Eu mi-am adus coliba la Paris…

BRÂNCUŞI: Copii! Ia să bem noi o cană de rachiu! (Fiecare îşi ia cana.) Dumnezeu să primească! Bogdaproste (Cănile sunt golite.) Aşa, oameni buni! Şi acum să mâncăm! Să mâncăm, cufundaţi în liniştea cosmică… Sfântă masă atăcerii…

Cele cinci personaje mănâncă în tăcere. Este o masă rituală. Personajele comunică prin priviri, dar nu vorbesc. La sfârşit, toată lumea se închină. Comesenii, cu excepţia lui Brâncuşi, se ridică. John şi Robert îşi iau rămas bun de la Brâncuşi, printr-o strângere de mână.

BRÂNCUŞI: Stai mă, John! Eşti colecţionar de artă! Ai făcut atâta drum pentru o pomană? Nu te las eu să pleci cu mâna goală! Alege-ţi o lucrare! Care vrei tu…

JOHN (emoţionat): Maestre, îmi faceţi o onoare prea mare…

John se uită atent la operele expuse. Natalia şi Alex strâng masa. Robert fotografiază. John îndepărtează pânza care acoperă Peştele. Ridică lucrarea cu mare grijă.

BRÂNCUŞI (încruntat): Altceva mai bun n-ai găsit?

JOHN: E o minune…

BRÂNCUŞI: Ştii ce reprezintă?

JOHN: Un Peşte, maestre…

BRÂNCUŞI: Da! E fratele meu, Peştele!… Ca şi mine, zace şi speră ca într-o bună zi să se ridice…

JOHN (priveşte lucrarea uimit): E magnific…

BRÂNCUŞI: Pare neterminat! Fragmentul este mai sugestiv decât întregul, John! Incită imaginaţia… O sculptură nu este niciodată pe deplin terminată…

JOHN: Cât mă costă?

BRÂNCUŞI: Nimic! E un dar!

JOHN (neîncrezător): Maestre! Are o valoare inestimabilă…

BRÂNCUŞI: Spui Bogdaproste şi te-ai achitat…

JOHN: Dumnezeu să primească…

John şi Robert se înclină şi ies. 

Scena 19

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (trist): O Coloană imensă… Prea târziu…

NATALIA (îi întinde cutia cu medicamente): Medicamentele dumneavoastră, maestre…

ALEX (îi aduce un pahar cu apă): O singură tabletă…

Brâncuşi ia cutia cu medicamente. Bea imediat apa, returnându-i lui Alex paharul. Scoate o tabletă din cutie, privind-o cu atenţie. Alex şi Natalia îl privesc încurcaţi.

BRÂNCUŞI (râde, privind tableta): Iarbă vie, în viziune cubistă… He, he! Credeţi voi că drăcovenia asta albă poate înverzi un om? (Aruncă tableta la distanţă, spre colţul opus.)

NATALIA (speriată): Maestre, aşa nu se poate…

ALEX: Vă rog! E un medicament bun…

BRÂNCUŞI: Mi-e sufletul prea amar, ca să mai cred în amărăciunea leacurilor…

ALEX (pune paharul pe masă şi notează crispat): Mi-e sufletul prea amar…

BRÂNCUŞI: Iisus n-a tămăduit pe nimeni cu pilule… Vindecătoare este credinţa…

NATALIA: Maestre…

BRÂNCUŞI: Tămăduitoare e numai arta… „ O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.”

ALEX (notează): O sculptură desăvârşită…

BRÂNCUŞI (energic): Eu cred în magnitudinea artei! În forţa ei de eliberare… (Se opreşte în faţa Păsării de aur.) Mă închin în faţa ta, Pasăre de aur… Sunt tatăl tău… Ţi-am dat formă şi viaţă, cu palmele acestea căzute în neputinţă! Eliberează-mă, pasăre minunată! Eliberează-mă! (Prinde cu putere spetezele scaunului cu rotile, încercând zadarnic să se ridice.) Tu, cântec al văzduhului…

Ai milă de părintele tău obosit… (Încearcă iar să se ridice.) Ajută-mă să fug! Mă hăituieşte propria mea vârstă!… Ajută-mă! Nu mă părăsi! Dacă ai suflet, vindecă-mă, Pasăre de aur…

Brâncuşi, cu braţele întinse, imploră Pasărea de aur. Prinde iar spetezele scaunului, încercând să se ridice. Ochii lui rămân aţintiţi pe sculptură. Printr-un efort maxim, se ridică uşor din scaun. Picioarele îi tremură. Continuă să privească cu veneraţie Pasărea de aur. Îşi îndreaptă trupul. Face primi paşi, şovăielnic. Natalia şi Alex cad în genunchi, privind cu uimire. Brâncuşi păşeşte, din ce în ce mai sigur, apropiindu-se de Pasăre.

NATALIA: O, cerule!

ALEX: E un miracol!

BRÂNCUŞI (mângâind Pasărea): Da!… Dumnezeu s-a pogorât iar în făptura aceasta de piatră… Mi-a dat vigoare… (Merge tot mai repede, prin scenă.) Alerg! Vă daţi seama? M-am eliberat! (Aleargă, fluturându-şi braţele.) Zbor, oameni buni… Zbor! Ca în visele copilăriei mele! (Se opreşte în faţa Coloanei din lemn, pe care o mângâie.) Iată! Scara cerească e pregătită. Sunt liber! Pot să mă înalţ imediat… (Se opreşte gânditor.) Alex, cât e ceasul?

ALEX (exaltat): E două fix, maestre!…

BRÂNCUŞI (mirat): Două noaptea? E prea devreme? Ce să fac la ora aceasta în cer?(Priveşte spre Alex şi Natalia.) Ce-i cu voi? Ridicaţi-vă! Daţi-mi o mână de ajutor… Plec!

Natalia şi Alex se ridică.

NATALIA: Unde plecaţi, maestre…

BRÂNCUŞI (hotărât): Mă duc la Hobiţa! Acolo sunt nepoţii mei! Băiatu’ Fărsânii îşi face casă de lemn! Are nevoie de dulgher bun… Trebuie să-l ajut… Îmi iau sculele!…

Se mişcă cu mare uşurinţă. Scoate din dulap o pereche de desagi olteneşti în care aruncă în grabă dălţi, ciocane şi alte scule, aflate pe perete.

BRÂNCUŞI (concentrat): Aşa! Daltă mare, daltă mică, rindea, ciocane, topor, bardă… Secure nu iau! E prea grea… Găsesc eu acolo… Avea Chişnea secure bună bună, călită de ţigan…

Brâncuşi scoate din dulap o pereche de cizme , pe care le încalţă în grabă. Alex şi Natalia îl privesc înmărmuriţi.

BRÂNCUŞI (vesel): Ce vă holbaţi, mă, aşa? N-aţi mai văzut oameni care pleacă? (Pauză.)Ajutaţi-mă! Natalie, pune fată ceva merinde-n traistă! Nişte brânză, slănină, două cepe, o bucată de mălai rece… Ehei! Până acasă-i cale lungă…

Natalia şi Alex ies. Brâncuşi continuă să-şi facă bagajele.

BRÂNCUŞI: Sunt un pârâu care vrea să urce… (Cu voce blândă.) Lăsaţi-mă să mă întorc la izvoare…

Brâncuşi scoate din dulap un suman ţărănesc pe care îl îmbracă. Se aude un prim cântec de cocoş.

BRÂNCUŞI: Trebuie să mă grăbesc. E ceasul două… Cocoşii au început să cânte…

Îşi pune pe cap o căciulă ciobănească, din piele de oaie. Natalia şi Alex reintră în tăcere. Natalia are în mâini o legătură cu merinde, strânsă într-un ştergar ţărănesc. Alex aduce un mălai rotund.. Se aude al doilea cântat al cocoşului.

BRÂNCUŞI (aruncă în desagi legătura cu merinde şi mălaiul): Iertaţi-mă! Sunt tare grăbit. La vârsta mea timpul e foarte preţios… Brâncuşi îşi pune desagii pe umăr. Ia cu el un ciomag ciobănesc. Îşi mai aruncă odată ochii prin atelier.

BRÂNCUŞI: Mă, eu am plecat! Să fiţi cuminţi! (Arată spre lucrările sale din atelier.) Şi să aveţi grijă de copiii mei!

Alex şi Natalia au ochii înlăcrimaţi. Brâncuşi îi îmbrăţişează pe amândoi.

BRÂNCUŞI: Rămâneţi sănătoşi… Nu plângeţi, mă! Liniştiţi-vă! Nu plec departe… Doi paşi, pe nisipul eternităţii…

Se aude al treilea cântat al cocoşului. Răsună sfâşietor cântecul „Tri-hu-ri-hu-rihu!” al Mariei Tănase. Brâncuşi se desparte de Alex şi Natalia, trece prin Poarta de lemn, apoi se opreşte în faţa ieşirii. Se întoarce cu faţa spre sală. Natalia şi Alex îngenunchează. Muzica trece în surdină. Ochii lui Brâncuşi sunt strălucitori. Se întoarce, deschide uşa şi iese. În urma lui, uşa rămâne deschisă. Se aude, din ce în ce mai pregnant, un bocet popular oltenesc, în interpretarea unei femei bătrâne.

Costandine, Constandine!

Unde plecaşi tu Constandine?

Şi lăsaşi plaiu înverzit,

Şi câmpu înflorit,

N-auzi tu cum plâng izvoarele?

Cum se tânguie mioarele?

Mumă, mumă, vino-napoi!

Că veni primăvara la noi,

şi vântu risipii norii

şi se-ntoarsără-n ţară cocorii…

Numa eu n-am cu cine vorbi!

N-am cu cine mă sfătui!

Mumă, mumă, vino-napoi!

Că răsări iarba-n zăvoi…

Natalia şi Alex rămân îngenuncheaţi, cufundaţi în Rugăciune. Cade cortina.

(Cade cortina.) 

SFÂRŞIT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s