Cred, Doamne, ajută necredintei mele!

din Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredintei mele. Despre care imi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămane decat ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divină a crestinismului.

Desi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămantesc si omenirea il pot invoca spre a-si justifica rostul in cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredintei mele” mi se pare si mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e insăsi taina actului de credintă prin efectul căruia si legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseste! — sunt lăsate mult in urmă.

Nu cred si totusi mă rog. Cred si totusi stiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne”‘ lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-l rog să vină in ajutorul necredintei mele. (Si cui ii cer să mă vindece de necredintă? Celui in care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiintată, legea succesiunii in timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Si cred si nu cred, simultan. Dedublarea. Contradictia. Deci incertitudinea, angoasa. Constiinta otrăvind totul, otrăveste si credinta pe care in clipa cand ne dăm seama de ea o prefacem in necredintă deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil, din candoare. Dar si iesirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luand aminte că omeneasca mea conditie e indiscutabil legată de paradox si contradictie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — făramă de bob de sare, infim catalizator cu uriase puteri de transmutare si nebănuite consecinte combinatorii — rezolvă cuadratura si preface strigătul buimăcirii in lacrimile increderii.

3 gânduri despre „Cred, Doamne, ajută necredintei mele!

  1. da… am citit jurnalul fericirii… (carte primita cadou de la cineva drag) si pasajul din bibile…
    la inceput mi s-a parut contradictie intre… cred… si ajuta necredintei…
    mi-am amintit apoi de matematica… (mi-a placut matematica in scoala… ) de operatiunile cu infinit… in care sensurile numerlor obisnuite este depasit… intrand intr-o lume cu alte principii.. unde o bucata de infinit… poate fi inifint si va ramne tot infinit chiar daca se mai aduga sau se scade din ea… si bucati infinite sau finite… pentru ca infinitul nu se supune regulilor noastre muritoare…
    am inteles atunci…. credinta… este infinita… si nu este nici o contradictie intre a spune… „cred”… si imediat apoi… „adjuta necredintei mele”…

    • nu exista nici o contradictie, intr-adevar, dar eu vad lucrurile putin altfel decat tine. exista o dualitate in noi, atata vreme cat suntem in aceasta stare de calatori pe acest pamant. ,,cred” tine de har, de darul primit prin indurarea Domnului nostru, iar ,,nu cred” tine de natura pamanteasca, imperfecta si limitata,de constiinta noastra care pune intrebari si asteapta raspunsuri concrete… de aceea in noi aceasta simultaneitate, fara a fi o contradictie. va veni insa ziua cand nu va exista decat CRED!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s