O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu

articol de Adrian Majuru – cotidianul.ro

http://www.cotidianul.ro/o-viata-traita-in-orasul-romanesc-elena-precupetu-207498/

 O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu
„>O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu

Elena Precupeţu la 19 ani, către începutul anilor ’40. Imagine din Bucureşti

Elena Precupeţu avea 84 ani atunci când m-a invitat pentru prima oară în căsuţa ei, veche de o sută de ani, din strada Episcop Radu, fostă Birjarii Vechi. Acest articol reprezintă un interviu realizat în lunile august şi septembrie 2002. Ceea ce m-a suprins la Elena Precupeţu, fost profesor universitar în profilul industriei uşoare, a fost tenacitatea de a rezista timpurilor pentru a putea spune partea ei de viaţă trăită timp de 90 de ani în Bucureşti. A reuşit chiar să publice şi o carte frumos ilustrată, “Mahalaua Birjarii Vechi în documente şi mărturisiri” (Paralela 45, 2006), debutul autoarei fiind la 86 de ani! Iar acum, povestea mărturisită de ea cu peste zece ani în urmă.

Despre începuturile cartierului. De unde veneau locuitorii şi care le erau ocupaţiile?

Soţul străbunicii ajunsese în anturajul reginei Draga – regină a Serbiei care avusese în jurul ei nişte tineri care au pornit o revoluţie. A fost oprimată revoluţia şi când ea a simţit finalul, şi-a împărţit tezaurul la cei mai apropiaţi dintre tinerii din anturajul ei şi aşa a ajuns străbunicul în Valahia.

Nu ştiu prin ce împrejurări a cunoscut-o pe străbunica, şi s-au căsătorit. El era constructor de biserici. A construit casa special pentru fiica sa cea mică. Nu ştiu când a murit, dar era destul de tânăr. Străbunica vorbea despre el ca şi cum ar fi fost nemuritor. Numai la timpul prezent îmi vorbea despre el, aşa încât eu, copilă fiind, aveam nişte confuzii. Dar străbunica a ştiut să ţină frâiele gospodăriei şi să rămână casa fiicei lor, deşi mai avea doi băieţi.

Ca o paranteză, vă povestesc că, atunci când intrasem la facultate, m-am întâlnit cu o vecină care ştiam că vorbea cu bunica, deşi vizitele erau destul de rare. Era foarte bătrână şi m-a întrebat ce mai fac. I-am spus ca sunt la facultate şi ea a spus: “Formidabil! Să semeni cu mama Sanda! Aşa deşteaptă cum era ea, nu am mai pomenit!”. Unul dintre copiii acestei vecine plecase în Uniunea Sovietică şi niciodată nu i-a dat vreun semn. Ajunsese mare comunist. Toată lumea o compătimea. M-a impresionat amintirea asta a ei despre străbunica.

Pe vechea stradă a Birjarilor locuia familia Ţico, a căror fată ajunsese mare comunistă. Ea a fost nevasta lui Drăghici. Soţul meu la un timp a fost director general în Ministerul Învăţământului iar fraţii Ţico erau consilierii ministrului; nu făcuseră şcoală, dar important este că săpaseră adânc la temelia partidului. Apoi, îmi amintesc de soţul mătuşii. Bunica mea a avut trei copii: două fete şi un băiat. Fata cea mică, mătuşa mea, s-a căsătorit cu fiul unei familii mixte: mama unguroaică şi tatăl neamţ. Ea avea un văr francez, să fi fost probabil din Alsacia, se numea Penel. El se căsătorise cu o fată din Breaza şi era grădinarul Palatului Bibescu de la Posada.

Unchiul meu îl vizita când trecea prin zonă. Fritz Schöffer, tatăl soţului mătuşii mele, a fost un om important pentru stradă pentru asociaţia birjarilor. El făcea şi repara partea de lemn a trăsurilor pe care le aveau muscalii. Când eu eram copil, Mişka era cel mai important birjar. Toţi erau îmbrăcaţi în uniformă de serviciu cu caftanele ce aveau brâuri colorate, fiecare având altă culoare… aveau brâu la culoarea tapiţeriei trăsurii. Aveau trăsuri deosebite… .

Muscalii erau grupaţi în nişte secte religioase; nu erau căsătoriţi; sufereau nişte operaţii urâte… trăiau într-o comunitate a lor… curţile muscalilor erau pe partea dreaptă, adică aceea a bărbaţilor. Pe stânga şedeau femeile: pe Strada Făinari, primele două-trei curţi, ce erau foarte mari cu multe apartamente şi camere, stăteau femeile. Purtau fuste lungi, cu un fel de bluze asortate cu fustele, şi legate la cap cu basmale. Tot ce a fost a lor s-a dărâmat, în locul lor s-au ridicat blocurile de pe Calea Moşilor. Se spunea în limbajul vechi că erau scopiţi iar femeilor li se tăiau sfârcurile sânilor. Ele vindeau seminţe, erau curat îmbrăcate şi şedeau la poarta casei. Niciodată aici nu au locuit ţigani până în momentul când au plecat evreii.

După casa părinţilor mei locuia familia Müller, alt neamţ care făcea partea metalică a trăsurilor; toţi copiii lui au învăţat însă meserii ultramoderne pentru acea vreme. Era necăjit deoarece unul dintre ginerii lui, originar din Oraviţa, era pictor de firme. Toţi se îmbrăcau frumos, erau foarte eleganţi, parcă erau nişte prinţi; ei priveau lumea nu de sus, dar direct. Alt ginere care era nemaipomenit de elegant cânta la pian la filmele mute; era ceva, un lucru foarte modern pe atunci. Fiii lui au fost ingineri. Unul din fii era logodit cu o tânără de la ambasada franceză, pe vremea când era ambasador al Sovietelor în România Daradze. Ce a mai umblat fata aceasta să-i explice că oamenii ăştia nu au avut nici o treabă cu fasciştii. A fost imposbil să rezolve. Era contrariată că era primită frumos la ambasadorul sovietic, unde i se spunea că o să fie contactată, căci ei nu ştiu unde se află. Apoi a renunţat după un timp. Aceasta în timp ce un alt fiu, deportat în Rusia şi aflându-se în tren, cu sprijinul celorlalţi din vagon, a spart podeaua vagonului de tren, acesta aflându-se în mers, şi s-a aruncat între şine. Nimeni nu a spus nimic iar când s-a observat, era departe. S-a întors acasă, a trăit, s-a căsătorit. Cred că mai trăieşte şi acuma, dar nu a putut aici, în casa familiei, căci curtea e plină de ţigani.

Acum, câteva amintiri despre familia Müller. La un timp, Müller avea patru fete şi nici un băiat. Soţia lui, Barbara, când a născut ultima fată, l-a trimis să declare copilul, dar el a fost aşa de amărât că e a patra fată, că a tras nişte şnapsuri înainte iar când a ajuns la primărie uitase ce nume i-a spus soţia să-i spună fetei. Nu putea pleca fără act şi i-a pus numele Erza căci nu ştia dacă era Margareta, Hennrietta etc. După această fată au venit şi trei băieţi. Doi deportaţi, iar altul, căsătorit cu o bulgăroaică şi pentru că nu prea se înţelegeau, a plecat prin toată lumea. Aveau şi un copil, Toni, numit ca pe tatăl său. Din preajma lui 1940 nu a mai apărut niciodată.

Între alte comunităţi etnice aflate pe stradă mai erau evreii, armeni, dar deloc ţigani. Dar cei mai numeroşi erau germanii şi apoi ungurii, muscalii. Armenii, de pildă, erau mai altfel, se considerau o clasă inferioară; contează cum ştii să te impui în faţa celorlalţi. De exemplu, cu băiatul meu mic fiind, mergeam la Cisnădie în Ardeal. Era o atmosferă plăcută într-o tabără pentru profesori, un mod de a ajuta lumea. Nu se plătea chirie, personalul era salarizat şi se plătea mâncarea. La Cisnădie se lucra la repavarea străzilor în piaţa principală. Erau drumari şi se lucra… printre ei şi unul mai în vârstă – şi spuneam – uite săracul la vârsta asta cum munceşte la pietre! Şi se făceau şi nunţi în acea perioadă. Ne-am întâlnit cu o nuntă şi ne-am oprit să o privim. La un moment dat, am zărit o persoană cunoscută, dar nu ştiam de unde. Un domn elegant, cu haine negre, pălărie, impecabil şi, când mă gândesc eu mai bine, era omul care lucrase la pietre. Un muncitor român nu s-ar fi îmbrăcat nici acum 40 de ani aşa! E importanţa lui ca om, trebuia să fie în lume iar el lucra la pavaj.

Cristina, sora Elenei Precupeţu, la aceeaşi vârstă, în drum spre birou. Era secretară la Ministerul Industriilor

Armenii nu erau aşa. Erau mai prost îmbrăcaţi, mai neglijenţi. Müller? Sau familia Schöffer? Ce ţinută aveau! Unchiul Ferdinand Schöffer a fost cel mai deştept dintre fraţii lui (alte două surori şi doi fraţi). O soră a lui era croitoreasă, dar nu cârpăceală sau de tipul Apaca! Era croitoreasă de mare lux, lucra numai pentru lumea bună. Unchiul meu a avut o viaţă extraordinară deşi nu a avut copii. Era expansiv, comunicativ. El a spus că cel mai mare noroc al lui e că s-a născut în perioada în care s-a născut! A fost toată viaţa muncitor, dar nu orice fel de muncitor. Era un muncitor cultivat, s-a autoeducat. Părinţii au vrut să-l facă preot şi l-au trimis la Bărăţia, unde era o şcoală specială. A fost în război tânăr de tot. A fost şoferul unui general pe frontul din Moldova. Era o persoană foarte importantă şi la regimentul lor. El se impunea şi era cea mai apropiată persoană a oricui. Era soldat şi şofer în timpul serviciului. Acum nu mai există aşa ceva. Mă gândesc atât eu cât şi prietenii mei, cum au putut să dispară lumea asta şi manierele?! Astăzi toate sunt amestecate. Nici respect de sine sau pentru ceilalţi.

Revenim la regimentul din Moldova. La un timp s-a auzit că urma să vină regele Ferdinand. “Ce ne facem? se întreba generalul, căci eu te strig toată ziua Ferdinand! Ferdinand! Încât mi-a intrat în obişnuinţă? Fii atent, mă, ne facem de ruşine. Eu te strig Schöffer şi să fii pe lângă mine!” Venind regele şi având nevoie de şofer, l-a strigat de trei ori “Schöffer” şi pentru că nu primise răspuns, generalul strigă la un moment dat “Ferdinand!”. Şi regele tresări…

Erau oameni care tindeau către o viaţă nouă.

Nu se mai poate trăi cu posibilităţile noastre. Moare casa asta! Vecinii noştri sunt ţigani. Ce îi interesează pe ei?! Nu avem ce face altceva. Dar a fost aici un loc binecuvântat de Dumnezeu. Aici s-a trăit în armonie. Din Primul Război Mondial am scăpat cu bine, săraci, neajutoraţi. Bunicul a murit prin 1908 aşa încât bunica a dus greul pe vremea războiului. Avea două fete iar băiatul de 20 de ani era pe front. Aici a fost o insulă unde nu s-a întâmplat nimic pe vremea Primului Război Mondial. Noi nu am simţit războiul decât psihic, pentru că material, ohoo! A fost un banc acum câţiva ani: o bătrână ar fi spus: “Vai, maică, dacă s-ar găsi şi gaz, ar fi ca pe vremea războiului!”. Deci, lumea a trăit binişor, era totul cartelat; gospodărie se făcea în comun. Toţi au avut cultul omului care a înfiinţat această gospodărie.

Acest om a fost un ţăran din comuna Fundenii Doamnei care a cumpărat un loc. Aici era marginea pădurii sau într-un colţ de fostă pădure. Era un parc mare aici. Asta a fost pe la 1800. El a cumpărat locul de aici, spre Strada Ernii. De acolo şi până la jumătatea Străzii Episcop Radu şi de aici până la strada din spate, a fost împărţită ulterior între copiii lui. Pe acel om îl chema Andrei şi i se spunea “abagiu” pentru că făcea basmale şi abale. Dar copiii lui şi-au luat numele de “Andreescu”.

Acest spaţiu ţinea de parohia Sf. Silvestru şi se învecina cu parohiile Precupeţii Vechi şi Sf. Ion Moşi. Aici era terminalul negustorilor. Mai important era Oborul Nou pe Bulevardul Ferdinand şi înspre oraş cu străzile Orzari, Negustori, Mătăsari, Olari – acolo era piaţa centrală.

Pe Episcop Radu, câteva case mai sus, se făcuse o sifonărie şi după 1900, era ceva deosebit. Aparţinea unei doamne, soră cu Gheran, tatăl criticului, pe atunci mare negustor. Eu am fost colegă la liceu cu sora lui care a murit încă din liceu. Erau oameni care tindeau către o viaţă nouă.

Andrei a avut mulţi copii. Am făcut o reconstituire din ce vorbeau oamenii mari. A avut mulţi copii, trei-patru băieţi, ai căror copii nu-i mai ştiu, dar un singur domn a venit aici să-şi amintească de copilăria lui, când eu eram mică. Andreescu se numea. Acel Andrei a mai avut şi două fiice, iar una a fost străbunica. Ea a fost foarte voluntară, s-a impus din punctul de vedere al organizării vieţii copiilor ei încât mi s-a părut o femeie ciudată. Băieţii ei nu prea o iubeau pentru că a lăsat averea pe mâna fiicei; se pare că nu-i plăceau nurorile. Când eram copilă, curtea cuprindea şi Strada Ardeleni iar în locul blocului de vis-à-vis se afla o căsuţă mică, de ţară. Iar gospodăria asta împiedica trecerea între străzile Episcop Radu şi Ardeleni astfel că porţiunea a fost expropriată prin 1925-1926. Sub pavajul străzii se găseşte prima casă făcută de Andrei şi gospodăriile ulterioare, şi aici, în dreptul porţii, a doua casă unde trăise străbunica.

Străbunica era atât de deşteaptă şi băieţii au respectat-o pentru treaba asta. Bunica nu a iubit-o pentru că nu i-a permis să înveţe, să scrie, iar bunica uneori plângea când noi mergeam la şcoală. Nu ştia să citească, dar avea o cultură… tatăl ei fusese constructor de biserici… ce istorie ştia ea… dar trăise… în 1877 era de 17 ani, era domnişoară; apoi 1821, aici fusese tabăra lui Tudor. Una dintre rude se îndrăgostise de un pandur.

Surorile Elena şi Cristina Precupeţu în anii liceului, alături de colegii de clasă. Au fost elevi ai unui liceu industrial din Bucureștiul anului 1939. Imagine din parcul Herăstrău (Regele Carol II în epocă)

Copiii bunicii au fost oameni moderni, oameni ai timpului nou în care s-a născut. Aceasta a fost o trăsătură comună adolescenţilor. Fiecare în felul lui a fost un om modern, au fost oameni ai timpului în care au trăit. Nimeni nu a vrut să fie ca mai înainte. Fiii străbunicii: unul era tipograf, dar nu un simplu muncitor; deşi nu cred că avea şcoală superioară. Ne povestea cum i-a corectat nişte lucrări lui Caragiale. Acesta s-a supărat şi s-a pus pe scandal. Dar el nu s-a lăsat: “Domnule, e corect? E bine ce am făcut?”. “Da, e corect! Dar nu ai voie să mă corectezi pe mine!”, a răspuns Ion Luca Caragiale. Acest tipograf a fost mai târziu directorul Tipografiei Mitropoliei din Cernăuţi, dar a locuit în Bucureşti. Celălalt fiu a avut necazuri în tinereţe. A fost funcţionar şi iubea o fată din cartier, dar părinţii fetei nu l-au lăsat. Spuneau: “Ce, ăsta e om, fără meserie?”. Fata s-a îmolnăvit de tuberculoză şi a murit.

Bunica povestea cum ajunsese străbunica să fie vizitată de boieroaice din Bucureşti care aveau diverse probleme intime pe care nu voiau să le discute cu prietenii sau nici măcar cu un avocat, căci s-ar fi aflat. Veneau la străbunica şi se sfătuiau cu ea. Veneau trăsuri, se opreau la poartă, în casa ei din apropiere.

Despre liceu şi perioada adolescenţei.

Eu am făcut un liceu, nu unul de mare renume – am făcut un liceu industrial pentru că mama şi mătuşa considerau că ce-i trebuie unei fete atâta şcoală? Se făcea menaj! Ore speciale şi lucruri de mână. Am nimerit însă într-o şcoală care a tăiat alte licee din Bucureşti pentru că am avut profesori deosebiţi; fiind liceu de fete erau numai profesoare. S-a numit liceul industrial „Gheorghe Chiţu”. Era o clădire veche boierească, pe Strada Popa Petre. Era din Strada Silvestru, spre Calea Moşilor… era splendidă clădirea. La cutremur a fost avariată şi s-a dărâmat un etaj. Era directoare doamna Natalia Dragoş, soţia lui Aurel Dragoş, caricaturistul ziarului „Cuvântul”. Era pe vremea aceea o personalitate deosebită; a fost un liceu foarte bun în care am avut multe de învăţat.

Profesoară de matematică a fost o femeie extraordinară; se numea Mărăcineanu şi era o femeie un pic ciudată. De fapt, profesoarele foarte bune erau un pic ciudate, nu erau nişte femei oarecare. Cea mai bună profesoară a fost aceea de franceză. Nu ştiu din ce familie făcea parte. Era o mare doamnă, plină de ciudăţenii. Erau momente când lăsa lecţia la o parte deşi era foarte scrupuloasă şi severă şi ne povestea diverse mici amănunte care o plictiseau în familie. Şi vorbea despre Dudu, dar noi nu ştiam care Dudu, căci pe soţul ei în intimitate îl chema Dudu şi, pe căţel, tot Dudu. Şi ne gândeam… nu îndrăzneam să ne mişcăm sau să râdem. Totuşi ne-a învăţat o franceză extraordinară… vorbea uneori cu căldură de marea ei pasiune, Napoleon Bonaparte.

Mai era o doamnă Papacostea, de care am aflat că mai trăia acum zece ani. Cu totul deosebită a fost doamna Ada Cruceanu, soţia poetului Mihail Cruceanu, profesor de psihologie şi pedagogie. Am învăţat psihologie de fond şi pedagogie de manieră, ceea ce mi-a ajutat mult când m-am făcut profesoară.

Despre primele zile de şcoală, la liceu.

Era ordine, curat, era clădirea aceea ca un palat. La intrarea în clădire erau nişte scări de marmură din două părţi pe care se mergea şi apoi se uneau formând un singur corp. Până la etajul întâi era monumental. Nu ştiu în care an a fost şi ministrul învăţământului Anghelescu; ce tevatură în toată şcoala! I s-a urat atunci “Bine ai venit, părinte al şcolii, de ideal ademenit!”. Era frumos, era sobru, era un eveniment şi monden… toate profesoarele şi mai elegante decât de obicei…

Cum se îmbrăcau profesoarele…

Erau foarte elegante! Îşi permiteau să fie elegante. Când am fost eu profesoară, ne-au impus să umblăm în halat, toţi profesorii! Unii n-au vrut, eu nu am acceptat niciodată… pe atunci, către 1939, erau foarte elegante. Veneau doamne din înalta societate care făceau comenzi la şcoală de covoare, lucruri de artizanat. Ceea ce se face acuma la marile case de modă se făcea atunci în şcolile astea. Şcoala noastră şi mai erau două şcoli: una se numea „Robescu”… În cadrul orelor de gospodărie, în pauza mare, se făcea ceai şi prăjiturele pentru profesoare. Asta în cadrul lecţiilor, unde învăţam cum să servim musafirii; cum să te comporţi în societate. Distante totuşi profesoarele, nu foarte apropiate…

În primii ani a fost o şcoală liniştită. Despre absolvire îmi amintesc câte ceva. Şcoala a mers într-un fel până le rebeliunea legionară, ceea ce a coincis cu ultimele două clase; în 1941 am terminat. Cum au venit legionarii, în holul acela splendid, cu scara monumentală de marmură roz, obligatoriu au pus un iconostas şi dimineaţa venea toată lumea şi se făcea o mică slujbă cu rugăciune, ceea ce ne-a cam plictisit şi ne-a îndepărtat de biserică. Tot ceea ce a fost obligatoriu în viaţa mea n-am suportat, n-am respectat. Totul cu basmul acesta urât cu legionarii. Se schimbase şi relaţia directoarei… soţul ei, caricaturistul, devenise mai agresiv, în spiritul perioadei. Am avut ca profesoară de biologie pe sora lui Pamfil Şeicaru, care era patronul „Curentului”. Era o doamnă drăguţă, dar îmbrăcată în uniformă legionară, în cămaşă verde, cu o fustă dreaptă neagră, şi cu diagonală. Era medic, şi era o femeie deşteaptă. Ne-a învăţat mult, dar nu ne-a plăcut. Atunci s-a răsturnat tot ce fusese frumos şi bine.

Colegele mele veneau în general din alte cartiere, precum Rahova, dar şi din alte localităţi, precum fosta comună Militari.

Cum era cu timpul liber?

Profesoare si eleve ale Liceului industrial „Gheorghe Chiţu”. În rândul al doilea se află Cristina, sora Elenei Precupeţu (a treia de la stânga la dreapta)

Nu prea aveam timp să ieşim în oraş. Îmi plăcea mai mult pe unde nu mai fusesem. Îmi plăcea mult viaţa oamenilor mai mult decât străzile şi casele. Lumea ieşea seara, dar noi nu aveam voie să ieşim, fetele ieşeau numai cu familia. Adesea ne duceam în comuna Roşu. Eram un grup de fete, era foarte frumos. Nu prea se făceau vizite; vizitele se făceau între rude. Şi cum era aici acest amalgam de etnii, nu se cunoşteau în intimitate; se mai salutau pe stradă, o discuţie în curte, la o cafea. Dar atât! Se discuta în limitele interesului general.

Îmi amintesc că pe stradă era un ungur, nu ştiu ce meserie avea, şi se numea Janos. Unii îi spuneau “Janos Moşu”, dar nu ştiu de ce; dar nu îmi mai amintesc figura lui. Nenea Janos, care locuia la capătul Străzii Ardeleni (de curând s-au dărâmat casele lui), s-a îmbolnăvit. A fost internat în spital. A recomandat medicul să i se pună ventuze, dar astea se puneau şi acasă nu trebuia să fii în spital. Şi a stat el ce a stat cu ventuzele în spate şi apoi a întrebat asistenta: „Cât timp trebuie să mai stea cu ventuzele?”. Şi aceea ţâfnoasă l-a repezit; era şi un om mai modest: „Asta-i treaba mea! Ştiu eu când trebuie. Stai acolo şi taci din gură!” După 24 de ore, când au venit doctorii, a fost scandal mare, se inflamase. Au trebuit sparte ventuzele că nu puteau fi scoase. S-a scris şi în ziar iar asistenta a fost dată afară din serviciu.

Şi a venit o vreme nimicitoare după 1945.

Cea mai periculoasă molimă pentru ţara noastră a fost comunismul, ale cărei sechele şi lichele se mai agită şi azi. Deşi cred că nu vor mai face răul pe care l-au făcut atât de amar de vreme, produc însă multă durere. De multe ori mi-a fost frică, pentru că nimic n-a mai fost ca înainte şi pentru că oamenii pe care-i întâlneam erau dezorientaţi; nu ştiau ce să facă şi pe ce drum să apuce. Prima etapă a comunismului a fost dezorientarea totală a cetăţenilor. Cei care se considerau comunişti habar n-aveau ce este comunismul şi ce se aşteaptă din partea lor. De aceea a apărut propaganda teribilă şi simplistă care a născut limbajul de lemn, bazat pe lozinci.

Toţi oamenii simpli şi needucaţi au înţeles însă destul de repede din acest mod de „educare” a maselor că: vremea exploatatorilor a trecut; toţi intelectualii sunt şovăielnici, deci nu sunt ataşaţi clasei muncitoare, şi sunt potenţiali trădători; adevăratul patriotism este ataşamentul faţă de URSS; Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus.

Aşa a fost doar începutul, din care nimeni nu înţelegea nimic. După ce lumea s-a mai dezmeticit, a început fiecare să-şi evalueze interesele. Noii conducători-comunişti au înţeles că trebuie să-i înlăture pe foştii conducători – oamenii politici – şi să-i trateze după cum le vine: care în închisoare sau în lagăre de concentrare şi reeducare, care torturaţi şi împuşcaţi.

Casa din Strada Birjarii Vechi, unde s-au născut Elena şi Cristina, şi unde au trăit o buna parte din viaţa lor. Casa a dispărut la finalul anilor ’90

Clasa muncitoare a descoperit că are tot dreptul să se bucure de viaţă şi s-au pornit marii şefi comunişti să se mute în casele „îmbuibaţilor” şi să le confişte averile. Noii conducători şi clasa muncitoare au căzut de acord că intelectualii trebuie puşi să muncească – spre a-şi spăla păcatele – şi măcar atât să facă şi ei, dar sub strictă supraveghere, pentru că „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Aşa a început „molima cea mare”. Şi anii au trecut. Viaţa a trebuit să continue. Marii conducători comunişti s-au dus, însă au venit alţi conducători comunişti mai mari, mai siguri pe ei şi susţinuţi de „cadre de nădejde” în lupta pentru edificarea societăţii noi, socialiste, multilateral dezvoltate şi a „epocii de aur”. Poporul, adică muncitorii şi funcţionarii de rând, după ce s-a dezmeticit, a apreciat că ar trebui şi el să aibă nişte interese, pe care le-a descoperit:

  • La cozile interminabile de la „alimentara” şi „aprozar”, căutându-şi de mâncare, începând cu pâinea noastră cea de toate zilele.
  • La diferite alte magazine: de îmbrăcăminte, încălţăminte etc.
  • La vizionare de spectacole de operă, operetă, teatru, film şi altele, ca să se mai treacă din greul şi urâtul cotidian.
  • La născocirea de bancuri, mai întâi cu olteni, apoi cu Bulă, la ce mai spune radio Erevan.
  • La ascutarea posturilor de radio interzise precum Europa Liberă.

Ţăranii, după ce li s-a luat tot avutul şi după ce s-au plictisit să muncească pentru alţii şi să fure pentru ei, n-au mai vrut să sape ţarina şi au plecat la oraş. Dar „cadrele de nădejde” (că tot nu mai aveau altă treabă) au mobilizat armata, elevii şi studenţii cu şefi şi profesori să culeagă roadele, ca să se descurce ei onorabil la vizitele de lucru ale iubitţilor conducători, pe ogoare sau de ziua recoltei.

În acele vremuri, clasa muncitoare o ducea foarte bine – prin reprezentanţii ei. Noi, care nu eram printre reprezentanţi, ne mulţumeam cu cozile la orice pentru a ne procura cele necesare vieţii. Circula şi un răspuns „standard” pentru cei care întrebau ce se vinde: „dacă e alb e brânză. Dacă e negru e cafea”, pentru a sublinia că doar culoarea mai amintea de ce fusese altădată, căci în loc de brânză era o pastă mai consistentă fără gust, iar în loc de cafea, nechezol – un înlocuitor din orz prăjit, de culoarea cafelei.

Trebuia apoi să suportăm dispreţul cu care ne priveau vânzătorii, iar şefii de unităţi alimentare sau cei de la aprozar se credeau de-a dreptul cele mai importante persoane din cartier.

Încetul cu încetul, oamenii s-au săturat să rabde de foame, de obrăznicia vânzătorilor de tot felul de mărfuri şi au recurs la alte metode, mai „civilizate”, şi vorba ceea, „dai un ban, dar te descurci”. Aşa a început perioada când înainte de a primi, trebuie să dai. La un moment dat, dacă aveai relaţii, puteai primi marfa acasă. Nu te mai oboseai s-o cari şi să nu dormi nopţile. Uneori ţi se recomanda să n-o mai cântăreşti. Era bine cântărită. Acest tip de serviciu se făcea cu mărfuri sustrase din abatoare, depozite cu diferite mărfuri şi magazine, chiar de cei care răspundeau de ele. Dar clientul era bine servit, iar hoţul, cum s-ar spune, hoţ cinstit.

În felul acesta s-a trecut de la banalul bacşiş, cum spun turcii sau pourboir, cum spun francezii, la şperţ, mită, fraudă etc., că nu ştiu cum le mai zice, dar ştiu că-i fac pe unii oameni bogaţi în bani şi chiar în ranguri înalte, dar săraci în bună cuviinţă şi moralitate.

Şi vorba uni om bogat de azi către nişte bieţi cărturari: „Dacă vreţi s-o duceţi bine, votaţi-mă pe mine, dacă nu rămâneţi la cărţile voastre”! Bunica mea ar fi spus în replică. „Există un Dumnezeu al proştilor şi al hoţilor”! Noi am rămas la cărţile noastre.

Astăzi, după atâta dezorientare, dezmeticire şi descoperire de interese, poporul a rămas cu nişte năravuri de care nu poate scăpa: descurcarea în diferite situaţii prin bacşişuri, mită, trafic de influenţă etc. La vechiul popor chinez salutul a doi oameni care se întâlneau era: „Ţi-ai mâncat orezul?”. La noul popor român de după 1989 este: „Cum te-ai descurcat azi?”. Şi cum să te realizezi în viaţă când tot timpul trebuie să te descurci?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s