Centenar Vida Gheza

http://www.certitudinea.ro/articole/arte-vizuale/view/centenar-vida-geza-n-a-fost-ungur-a-fost-roman-maramuresean

Vida Gheza n-a fost ungur, a fost român maramureşean

Vida%20Geza[1]

S-a născut într-o familie de mineri, la 28    februarie 1913, la Baia  Mare, şi s-a înălţat la ceruri la 11 mai 1980, din acelaşi oraş. Tatăl  său, Iosif Vida, era miner, dintr-o familie de ţărani români, iar mama  sa, Rozalia, avea, după tată, origini slovace.

Gheza Vida însuşi  povesteşte, în cartea   regretatului Raoul Şorban, „VIDA” (Ed. Meridiane, Bucureşti 1981): „Am  mai avut şapte fraţi. Toţi şapte au murit datorită condiţiilor grele de  viaţă. […] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân  măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei ţărănesc din acele  timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru şi  s-a hotărât să fiu «vândut» şi «schimbat» în taină cu o păpuşă, prin  fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita.  Au căutat şi un  nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români.  Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a  fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme  de naţionalitate.”

Tatăl său moare, în 1916, în urma rănilor grave căpătate în război.  „Încurajat de învăţătorii săi, începe să cioplească, încă din şcoala  primară, animale, păsări şi figuri umane. Avea 10 ani când ciopleşte,  din briceag, o nuntă şi o înmormântare ţărănească. Talentul său deosebit  l-a determinat pe patronul mamei sale să ajute copilul, achitându-i  taxele şcolare la Liceul «Gheorghe Şincai» din Baia Mare.”

Spirit revoluţionar şi nestăpânit, se implică în activităţi politice  de stânga încă din anul 1930, luptând pentru îmbunătăţirea vieţii  muncitorilor forestieri şi a minerilor, de care se simţea  legat prin  originea sa. Este repede remarcat ca un talent promiţător de către  colecţionari şi presa locală. Dar, fiindcă făcea parte din grupul  artiştilor desprinşi din Societatea Pictorilor Băimăreni – la acel  moment foarte conservatoare, va expune pentru prima dată la Baia Mare  abia în anul 1937, în cadrul unei expoziţii colective organizate de  acest grup. Sunt remarcate sculpturile „Miner” şi „Ţăran legat de  stâlp”.

În toamna aceluiaşi an, Gheza Vida pleacă spre Spania,  unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu ceilalţi voluntari  români, participând, în Brigăzile Internaţionale, la Războiul civil,  timp de doi ani. În 1939, voluntarii români din Armata Republicană  spaniolă, împreună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii,  în Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs.  Vida ilustrează cu desene şi linogravuri Gazeta săptămânală a  lagărului, linogravurile fiind semnate „Grigore” (aluzie la numele  haiducului maramureşean Grigore Pintea Viteazul). Şi, tot în Franţa, în Lagărul de la Gurs, Vida a sculptat şi a expus busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan.

Cap-de-taran-1957

CAP DE TARAN – 1957

 

Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte, în 1976, acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „…pe  unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroşenilor şi  chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franţa, venind din războiul  din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei butuci aruncaţi la bucătărie pe  cei trei capi de răscoală: Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde  se face o expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până şi  conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului  şi-l întreabă de unde a avut lemnul… «De la bucătărie»;  «Deci l-ai  furat»; «Era aruncat»; «Dar nu ţi l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile  carceră!». Şi Vida Gheza face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră  pentru Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe braţe  de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De  ani de zile, Vida Gheza dă viaţă lemnului, intrând în istoria artei  noastre!“.

„Traversează toată Europa şi se întoarce la Baia Mare abia în  1941, oraşul împreună cu întreg Maramureşul fiind, în urma Diktatului de  la Viena, sub ocupaţie horthystă. Fiind român şi având cetăţenie  română, a fost atent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori  concentrat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria horthystă. În  timpul şederii sale la Budapesta, urmează cursurile Academiei de  Belle-Arte (1942-1944). După eliberarea de sub ocupaţia horthystă, Vida  s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul anti-hitlerist  până la sfârşitul războiului, ajungând până în Cehoslovacia.”

La 8 august 1944 se căsătoreşte cu pianista Elisabeta Kadar  fiica pictorului rutean Geza Kadar din Sighetu Marmaţiei, care a pictat  icoane pentru tâmplele şi zidurile bisericilor din Racşa, Satu Mare,  Şişeşti, Făureşti – Chioar, Cărpiniş – Lăpuş, Sighet şi Muncaci (acum  Munkachevo, Ucraina).” În 1946 se naşte Gheorghe, fiul artistului.

„Sfatul bătrânilor”

Revenind, după război, acasă, Gheza Vida participă, în 1946, la  Expoziţia de artă plastică organizată, la Cluj, de Raoul Şorban, Emil  Cornea şi Carol Pleşa. În anul următor este prezent cu lucrări la  Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei, organizat din  iniţiativa lui Virgil Vătăşianu, Sándor Szolnay, Raoul Şorban şi Lászlo  Gyula. Este prezent şi la numeroase expoziţii din străinătate (Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Londra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles, Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinki etc.), participă la „Bienala de la Veneţia”, 1958 şi 1976. Este distins cu Premiul de Stat, pentru altorelieful „Pintea, judecând un boier”, iar în 1964 primeşte titlul de Artist al Poporului, când se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostaşului Român,  la împlinirea a 20 de ani de la eliberarea întregului teritoriu al  ţării de sub ocupaţia fascistă. Monumentul a fost realizat de Vida în  colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi i se decernează Ordinul Meritul cultural cl. I, iar în 1971, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1963 apare primul film realizat de Mirel Ilieşiu despre Vida şi opera sa, „Rădăcinile lui Gheza Vida”.

Buciumasul-1957

BUCIUMASUL – 1957

Aşadar, pe 28 februarie se împlinesc 100 de ani de la naşterea  sculptorului Gheza Vida, unul din marii artişti ai secolului XX.  Direcţia de Cultură a municipiului Carei, Centrul  Judeţean pentru  Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare din subordinea  Consiliului Judeţean şi publicaţia „Buletin de Carei”  şi-au propus să  organizeze ample  manifestări, la care să participe cât mai mulţi din  cei care l-au cunoscut şi i-au apreciat opera. Cu această ocazie, Consiliul Municipal Carei a decis să acorde titlul de Pro Urbe – post mortem, sculptorului Gheza Vida.

Foarte frumoas din partea lor! Numai că, între timp, creaţia sa este  lăsată de izbelişte. De pildă, una dintre cele mai importante opere ale  marelui sculptor – MONUMENTUL ŢĂRANILOR MARTIRI DE LA MOISEI – a ajuns de nerecunoscut. Cioplit mai întâi în lemn, în 1966, transpus apoi în piatră, în 1972, Monumentul este „o  sinteză a spiritualităţii româneşti, atingând acea tensiune unică la  care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a  locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din  spaţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut).

„S-a ridicat acest monument în memoria celor 29 de patrioţi  români ucişi mişeleşte de horthyşti la 14 octombrie 1944. Glorie şi  veşnică recunoştinţă patrioţilor care s-au jertfit pentru libertatea  României! – erau cuvintele înscripţionate pe o masivă placă de bronz,  dispărută, ca prin farmec, într-o noapte de iunie a anului 2012.

„Nu ştiu cine să fi furat acea placă. Poate ţiganii, poate cei din  zonă, mai ales că suntem în litigiu de ani buni pe acel teren, şi am  primit ameninţări că ni se taie gâtul şi multe altele. Am fost  ameninţaţi că vor merge şi vor demola acele coloane de acolo… Am cerut  părerea unei expert, pentru că poliţia ne-a cerut să estimăm  prejudiciul cauzat şi pot să vă spun că acea placă valorează 54.000 lei  plus TVA, undeva la vreo 600 de milioane de lei vechi.” (…) „Nu am făcut  nimic în acest an pentru reabilitarea acelui monument.  Ştiţi că suntem  în litigiu pe acel teren. Am fost ameninţaţi că vor scoate acele  coloane din piatră din pământ şi multe astfel de ameninţări. Ne-am făcut  proprietari tăbulari şi ei nu sunt de acord cu anularea extrasului CF.  Nu vom avea ce face decât să plătim acel teren la anul, şi abia apoi să  ne putem apuca de reabilitat acel monument. Ar fi nevoie de aproximativ  450.000 lei pentru renovarea lui. S-a făcut un proiect de renovare, dar  deocamdată nu putem face nimic. Proiectul prevede turnarea de beton,  consolidarea acelor coloane, dar şi refacerea în totalitate a scărilor  de acces, 44 la număr” –  declara, pentru citynews.ro, primarul Toader Şteţco.

„Maestre, i-aţi cunoscut pe acei oameni împuşcaţi?” – întreba cronicarul Coman Vălean Cozacu. „Măi,  coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franţa. Figurile lor  sunt nişte măşti populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul  Pop Simion le-a numit nişte fastuoase şi laice table de legi. Parcă aud  ţâşnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele  zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbaţi motivele  împotrivirii noastre faţă de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:  Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi! A doua mască: să  nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi! A treia mască:  să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai  fie închisă lumea în ţarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din  bătătură! A şasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A  şaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată  şi icre ale morţii! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor  de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea  foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morţii!”…

miner

MINER

Călătorind prin Maramureş, în 1967, Geo Bogza nota în „Contemporanul”: „În  vara trecută oamenii Maramureşului – acei oameni pe care nu mi-i pot  închipui decât falnici şi mândri – nu s-au dezminţit şi au ridicat la  Moisei, din trainic şi nobil lemn de stejar, un complex monumental cum  nu se mai găseşte, poate, în niciunul din satele ţării noastre. Un  complex monumental, căruia i se poate spune aşa pe bună dreptate, ca şi  aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e sobru, sever, plin de  simboluri şi semnificaţii profunde, scoţând de sub tristeţea cimentului,  şi reintegrând în nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor  douzeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a purtat  paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic  de la Grădişte, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda  întregului nostru popor”.

Centenar Gheza Vida, aşadar! E bine să ne sărbătorim artiştii. Şi mai  bine ar fi s-o facem din convingere, nu din complezenţă, respectându-le  şi protejându-le opera lăsată nouă şi urmaşilor noştri moştenire.

Afisari: 69

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s