Metafizica suferinţei – Nae Ionescu

http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/metafizica-suferinTei-nu-exista-gandire-originala-exista-gandirea-vie-si-gandirea-moarta

Dacă e adevărat că existența individului e condiționată în primul rând de existența unității colective din care el face parte,  atunci trebuie să spunem că activitatea metafizică, soluțiile pe care eu le dau, soluții care trebuie să se verifice, să explice, să lămurească experiența mea, nu sunt propriu-zis soluții ale mele, ci soluții ale noastre. Nu pentru că nu aș fi gândit eu, ci pentru că ele se raportează la o experiență care nu este a mea, ci a colectivului din care eu fac parte.

 

Și atunci eu, care formulez, într-un anumit moment, o soluție metafizică, tocmai prin faptul că eu însumi nu exist, prin faptul că eu nu mă definesc decât în funcție de colectivul acesta și nu lucrez decât pe baza experienței colectivului, eu nu fac decât să formulez ceva care nu este numai al meu, care nu-mi aparține numai mie. Orice soluție metafizică dată de un om normal, de un individ care trăiește adică în mod complet solidaritatea cu colectivul din care face parte, orice asemenea soluție metafizică nu este o soluție individuală. Evident, colectivul acesta este el însuși un fapt istoric, își are timpul lui și locul lui, așa încât soluția aceasta va păstra și ea marca timpului și a locului; dar ea nu va mai fi o soluție de o relativitate, principial vorbind, infinită. Această colectivitate care este izvorul, aș zice, al experienței mele personale, este încă o încercuire la infinitatea posibilității soluțiilor metafizice.

 

Domnilor, evident, ca să adunăm acum tot ceea ce am spus: de îndată ce activitatea metafizică este istorică, ea este pasibilă în chip necesar de o transformare neîncetată, ea intră într-o succesiune neîncetată, nu există în sine o posibilitate pentru mine ca individ. Relative sub speciae eternitatis, soluțiile metafizice sunt, totuși, pentru individ, absolute, deoarece un individ care își duce viața lui normală este, în chip absolut, legat de anumite condiții, el nu poate să gândească metafizic în afara colectivului din care face parte, individul nu poate să gândească în afară de experiența pe care o are. Și experiența aceasta pe care o are el este o experiență, aș zice, aproape absolută; ea poate fi modificată într-o oarecare măsură, dar NUMAI într-o oarecare măsură. Și ceea ce modifică această experiență nu sunt așa-zisele „forțe individuale”, ci numai, într-un chip, aș zice, misterios, ceea ce numesc eu istorie.

 

Ceea ce se întâmplă în afară de noi și cu noi, se întâmplă în istorie. Istoria se întâmplă; nu cineva face istoria, ci istoria se face. Se întâmplă, așadar, un eveniment în istorie exact în același fel în care se face ziuă sau se înnoptează. Istoria este o realitate care mă depășește pe mine, o realitate pe care eu nu o pot croi, nu pot vedea dincolo de ea. Întru cât am o activitate metafizică, nu pot să depășesc istoria. Istoria reprezintă, pentru orice metafizician, un absolut. De aceea, soluția metafizică este relativă considerată în istorie, dar ea nu poate fi relativă – sau relativitatea ei este foarte aproximativă în ceea ce-l privește pe individ. Când eu încerc deci să dezbat cu d-voastră probleme de metafizică, evident, fac o mărturisire de credință, evident, fac o spovedanie. Dar nu este spovedania mea, ci este spovedanie întrucât în adevăr ceea ce spun eu prinde. Pentru că, vedeți d-voastră, o soluție poate să prindă, sau o soluție poate să nu prindă.

 

Nu știu cine vorbea mai zilele trecute de gândirea „originală”. Noi știm că există gândirea vie și gândirea moartă. Pe ce le deosebești? Păi, gândirea vie face pui, gândirea moartă nu face pui. Poate să-mi facă cineva foarte frumos un sistem de metafizică, dar nu face pui. Dacă nimeni nu și-l însușește, nu fecundează pe nimeni, nu există. Vine unul și, din bâlbâială, poate să adune câteva afirmații elementare, care să fecundeze o întreagă epocă istorică, o întreagă generație de oameni – aia este gândire vie.

 

Dacă, prin urmare, zic, sistemul de metafizică, soluțiile pe care eu vi le voi înfățișa vor găsi răsunet în d-voastră, dacă d-voastră, veți fi cândva cutia de rezonanță pentru ceea ce vă spun, atunci soluția mea nu va putea să rămână un exercițiu personal, ea va fi mărturisirea metafizică de credință a unei generații, a unei epoci istorice.

 

Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu – carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

Constantin Noica despre cultura de performanta

http://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/ :

Un eseu al lui Constantin Noica, dureros de valabil și astăzi

“Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: “Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși şi o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație şi 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. “Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”