HORA QUOTA EST – Gabriela Calutiu Sonnenberg

Ne place sa ne localizam in timp si in spatiu. Cand stim anul, luna, saptamana, ora, minutul si, eventual, secunda ne credem instalati comfortabil, in siguranta. Aparent. Sa pretinzi ca, atunci cand stii cu exactitate ceva, ai si inteles despre ce este vorba, este aberant.

Acum doua mii de ani, romanii cultivau o nuantare de ordin gramatical, cuprinsa in insasi intrebarea „Cat e ceasul?“. „Hora quota est?“, obisnuiau sa se intrebe in latina, adica a cata ora avem, cat a trecut si cat ne-a mai ramas din timpul pe care il avem la dispozitie. Asa se raportau la etapa din ziua in care se aflau, pastrand imaginea de ansamblu. Pe ei ii interesa in a cata din orele alocate unei zile vietuiau; de parca ar fi participat zi de zi la un nou maraton, o intrecere cu timpul. In plus, pe vremea aceea, orele aveau lungimi diferite, in functie de anotimp. Complicat, nu-i asa?

Azi, lucrurile sunt mai simple. Ceasul ca accesoriu portabil nu mai este apanajul celor instariti. Timpul insa, da. Degeaba a atins omenirea stadiul in care isi poate permite sa calculeze cu exactitate unitatile de timp, unificand sistemul la nivel global si egaland lungimea orelor! Cata vreme noua tot diferite ni se par, in functie de „incarcatura“ cu care vin, nu putem trata cu indiferenta nici orele, nici anii. Cum bine zicea Einstein, mai scurta e o ora petrecuta in compania unei fete nostime, decat cinci minute, sezand pe o plita incinsa. Extrapoland, sunt ani care trec ca un fulger, in timp ce altii se tarasc cu viteza melcului, facandu-ne sa ne dorim apropierea grabnica a Anului Nou.

Nu pot vorbi decat pentru mine, dar 2013 si-a confirmat in cazul meu vocatia ghinionista, pe care-o poarta-n extensie ca pe-o biciusca, pocnind voiniceste. Inteleptii spun ca un an nereusit poate servi drept exemplu – negativ, fireste – indiferent de momentul din viata unui om cand se intampla sa apara. Sa tragem invataturi din experientele neplacute, zic ei, asa ca ma straduiesc… Ce bine ca, iata, pana si 2013 trece! Cumpana Anului Nou imbie cu promisiuni, dar si sperie nitel. Chiar daca stim ca biet calendarul nostru gregorian e doar o inventie, acolo, conceputa de mintea imperfecta a oamenilor, e placut sa te repezi entuziast la intocmirea bilantului, pretizand ca scapi de-o pacoste, sub pretextul schimbarii cifrei din coada.

Chinezii reflecteaza la trecerea timpului in februarie, noi sarbatorim Anul Nou la sfarsit de decembrie. Gaselnita teoretica incolo si-ncoace, nimic nu e mai practic decat o teorie solida! Indiferent cum si ce a dispus Papa Grigorie al XIII-lea nu demult, la 1582, cu calendarul sau ne-a furnizat o metoda practica de … omorat timpul. Anul astronomic mediu are o durata de 365,24219 zile, adica este mai scurt decat anul prevazut de diferitele calendare (islamic, iulian etc.). Cu alte cuvinte, daca nici durata calculata stiintific nu este constanta, ce sa mai vorbim de perceptia noastra proprie? Ne consolam cu faptul ca o corectie a calendarului gregorian nu va fi necesara mai devreme decat anul 4.000. Atunci ce sansa de ajustare ulterioara sa mai avem noi, ca indivizi infimi, pe langa un an pe care l-am trait, poate nu tocmai la parametri optimi, dar cat de cat intreg si, mai ales, cu toata fiinta noastra? Expresia „toate la timpul lor“ se poate interpreta si ca ”fiecare in ritmul sau”. Avem obiceiuri si preferinte proprii, simtim instinctiv cu ce viteza ne deplasam mai comod. Cand interactionam cu alti oameni, ne adaptam ritmului lor, alegem din paleta de orizonturi temporale acele secvente care sunt adecvate omului si momentului. De la secundele de traire intensa, pana la experientele stocate in adancime pe parcursul mai multor luni si ani, colectionam timp.

Calendarul astronomic se bazeaza pe observarea unor fapte clare si recunoscute, se grefeaza pe „cadrul” stabil al firmamentului. Desi e o inventie destul de seaca, la o privire mai atenta, el se transforma in sursa de inspiratie aproape poetica; ne releva parca un dans al planetelor, care se deplaseaza cu viteze diferite, in raport cu atotprezentele constelatii fixe. Printre stelele „fixe” orbiteaza planetele plimbatoare. Intr-o lume potential vesnica, ne trecem si noi, performand o pendulare continua intre statornic si schimbator. Sunt banalitati, truisme, dar si obsesii sacaitoare, pe care, ori vrem, ori nu vrem, le avem uneori, indeosebi de Revelion – derivat din francezul se reveiller (a se trezi), termenul sugereaza ca e vremea la care ne desteptam putin la realitate. „Timpul cand se schimba anotimpul” sau „ora cand se plimba Eleonora” maimutaresc glumetii si mai invart o perinita.

Chiar daca timpul se scurge egal si indiferent pe tot parcursul anului, n-avem ocazia sa-l disecam in amanunt decat la momente cruciale. Finalul de an este unul dintre ele. Abia la ora bilantului de Anul Nou ne permitem luxul unei clipite fugare, zarind cu coada ochiului zbaterea, cautand calea de mijloc, distinctia dintre ce e important si ce e secundar. Farmecul efemerului, intruchipat de anul care trece, se ia la tranta sub ochii nostri cu aparenta vesnicie. Linistea ei ni se asterne la picioare sub forma unui nou ciclu de douasprezece luni, promitator, dar incert. Calendarul e o inventie abstracta, menita sa ne induca senzatia de durabil, sa puna ordine in trecerea noastra haotica prin lume.

La pragul dintre ani ni se pare ca vietile ar prinde brusc viteza, antrenandu-ne intr-un vartej care provoaca teama. In cartea sa Parfumul timpului, filozoful Byung-Chul Han sustine ca motivul stresului nostru generalizat nu este acela ca lumea s-ar invarti mai repede, ci ca nu ne mai permitem luxul de a adasta fara un scop anume. In era optiunilor, din dorinta de a nu rata pe cat posibil nimic incercarea de a performa viata ca pe un act de intrecere sportiva ne priveaza de sentimentul continuitatii, al durabilitatii. Ambitia de a duce o „vita activa”, de a fi mereu ocupati, ne obliga sa renuntam la binefacerile unei „vita contemplativa”, dezumanizandu-ne. „Schnellebig” spun germanii cand vorbesc despre ceva vetust, depasit. Traducerea mot a mot este „repede trait”.

Sa urmam indemnul lui Pascal, zice autorul sudcoreean, observand ca numai dintr-o pozitie de repaos putem inregistra corect miscarea celorlalti, detaliile lumii inconjuratoare si ceea ce este inmagazinat in ea. Si Tommaso d’Aquino era de parere ca lipsa momentelor contemplative saraceste viata. Am uitat oare cum este cand ne ne odihnim? Byung-Chul Han concluzioneaza ca, in absenta senzatiei de durabil, orice deplasare ni se pare o accelerare. Cadranul ceasului duce cu gandul la analogii. Ne simtim fixati ca ácele lui, dar concomitent si in miscare. Din pacate, orbita noastra are neplacutul obicei de a ne trece mereu prin aceleasi obsedante puncte, in cerc. De parca am mai avea ceva de invatat, cu fiecare rotatie. Dar ce? Iarasi s-au asezat in pozitie verticala, indicand spre cer, de parca ar vrea sa ne previna asupra pericolului care ne pandeste din sferele inalte. Si iarasi nu mai stim ce vrea de la noi, Anul Nou…

Vibram intre doua extreme pe care le evitam din reflex, dar ne place sa ne apropiem de ele periculos, pana la atingere. Numele lor: graba si plictisul. Din cauza profesiei sau a stresului pe care ni-l producem chiar noi in timpul liber ne simtim din ce in ce mai haituiti, lipsiti de timp. Prea multa graba! Dar, la o privire mai atenta, n-am sti ce sa facem cu timpul, daca l-am avea. Nu degeaba se spune ca lumea e plina de indivizi frustrati de faptul ca timpul le fuge printre degete, dar aceleasi persoane n-ar sti cu ce sa-si omoare timpul intr-o duminica libera, ploiasa, ivita spontan.

La cealalta extrema a fricilor noastre ranjeste amenintator plictisul, lipsa de sens, teama ca am putea risipi resursa valoroasa care nu se mai intoarce, timpul. Balansam pe linia de demarcatie dintre presiunea termenelor si repausul complet, exitus, cum spuneau latinii. Graba si plictisul, doi poli care marginesc timpul nostru extrem de personal. Stim insa ca modul in care ne gestionam timpul – fie el sub forma de graba, ori din contra, ca visare, sau chiar plictiseala – reflecta optiunea noastra strict personala, atitudinea de viata, niciodata geamana celei adoptate de altcineva. Concluzia logica ar fi aceea ca este la latitudinea fiecaruia dintre noi ce stare de spirit ne cade bine cand „rumegam” cate un episod de viata. Fals, caci mai trebuie sa ne lase si ceilalti!

Putem fi veseli sau ingandurati, tristi sau exuberanti, fara a fi neaparat si nefericiti. O mama indura la nastere suferinte de neimaginat, dar traieste in acelasi moment un sentiment de fericire incredibil de intens. De ce atunci suntem priviti drept „cazuri problema” cand ne opunem curentului general al optimismului fortat, atat de rapandit la ora actuala? De ce sa nu-ti poti gusta in liniste o veritabila stare de indispozitie? Pentru ca, nechemati, binevoitorii „bine dispusi”, ne sar in ajutor cu zambetul pe buze, indemnandu-ne sa gandim pozitiv. „Nu se cade sa faci o mutra plouata, mai bine citeste o carte cu coperta in culori calde, care te invata cum sa nu-ti pese de nimic!
„Ai avut un an greu? Zambeste!”
„Te doare maseaua? Zambeste!”
„Iti arde casa? Zambeste! Putea fi mai rau!”
De parca atitudinea optimista ar fi devenit o obligatie civica, asa hamesit cum esti, te mai simti si obligat sa-ti aduni ultimele rezerve pentru a-ti masca dezamagirea, ca sa nu ranesti cumva ochiul limpede al observatorilor veseli, care te inconjoara cu exagerata atentie. In viziunea lor, daca nu esti fericit, nu inseamna doar ca esti neferict, ci mai esti si vinovat pentru asta, asa ca fa bine si schimba-te!

Ma adaptez la timpul universal coordonat, dictat de la observatorul astronomic Royal Greenwich. Stiu ca exista un timp civil, care tine cont de timpul solar mediu si se calculeaza pe baza timpului atomic, cu corectii aplicate pentru pastrarea sincronismului cu rotatia Pamantului. Sunt lucruri mai presus de vointa mea, drept pentru care le accept. Dar nu ma-mpac cu starea de zambet universal coordonata. Prefer sa-mi umplu timpul cu traire liber aleasa, nu prefabricata, testata de altii. Si nu sunt singura. Psihologii moderni se opun modei optimismului indus de altii. „A gandi pozitiv in permanenta ne poate deteriora starea de spirit pe termen lung”, sustine doctorul german Arnold Retzer in cartea sa „Proasta dispozitie. O polemica la adresa gandirii pozitive” („Miese Stimmung. Eine Streitschrift gegen positives Denken”). ”Traim intr-o cultura a zero-greselii, extrem de problematica, in care frica este discriminata iar obligatia de a fi bine dispusi ne provoaca indispozitie.”

Gresim asadar daca gandim optimist? Nu, cata vreme avem motive. A ne face insa ca nu vedem laturile negative este, in schimb, contraproductiv. Din ce sa mai invatam atunci? Problema majora a depresivilor este dorinta lor de a reinstala situatia de dinainte de criza. Unde ramane atunci progresul? Chiar daca le reuseste miscarea, inseamna ca n-au invatat nimic. O ce veste minunata! E voie asadar sa fim si morocanosi. S-a dat liber la tot spectrul emotiilor; nu mai trebuie sa ne prefacem ca ne simtim intotdeauna bine. Si nici nu mai e nevoie sa ne rusinam daca, uneori, ne este frica.

Umbrele au si ele un rost, functioneaza pe post de semne si indicatoare, pe care le putem interpreta corect, fara sa le ignoram, fara sa le zugravim in culori pastelate. Mi se pare mie sau parca ma simt deja mai bine, de cand am aflat vestea aceasta? Dati-l incolo de ceas, haideti sa ne valorificam cu adevarat timpul! Anno quod est?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s