Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer…

SPERANTA – Andrei Plesu in ,,Despre frumusetea uitata a vietii”:
,,S-ar zice că, de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană până la teoria catastrofei, de la „marginile“ disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) până la „culmile“ ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă. Speranţa ne apare, când vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decât „cu motiv“, sau „în anumite condiţii“. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: „sunt curajos numai dacă mi se dau garanţii de imortalitate“ sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun“. A-ţi pierde speranţa când circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic…
Definită corect, speranţa nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipseşte nimic, problema speranţei nu se pune: ce vom mai şti despre speranţă, în clipa când vom intra în Paradis? Absenţa speranţei poate fi, aşadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, şi în cheie diurnă, ca speranţă împlinită, ca suficienţă a îndestulării. Prezenţa speranţei, în schimb, e de negândit fără experienţa simultană a lipsei, a precarităţii, a unei ambianţe dezesperante.
Speranţa e, în definitiv, un corelativ al carenţei. Ea îşi dă întreaga măsură, sau cel puţin măsura ei de virtute creştină, când nici un „motiv“ lumesc nu o mai justifică. Întrucât temeiul speranţei (ca şi al credinţei) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate disloca. Când speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranţe“ (cf.Romani, 4,18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranţa fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e şi el rar. Există însă, uneori, o evidenţă a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut şi dă speranţei adevărate şansa de a se manifesta. Speranţa refuză să considere evidenţa răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranţa e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracţiuni. Şi că frigul de pildă, deşi subminează speranţa, nu e fals deloc! E tăios, substanţial, de nesuportat. Aşa e. Dar speranţa nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e bun. Ea îşi poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă şi, în orice caz, să dârdâie. A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dârdâi. Dârdâi şi speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existenţa acută a frigului, el induce, de pildă, inexistenţa lui Dumnezeu sau lipsa de sens a vieţii. Omul care speră ia frigul drept frig. Şi socoteşte că ceea ce e esenţial în alcătuirea sa omenească nu atârnă de această „rece“ constatare…
Potrivit Evangheliilor, salvatorul lumii, speranţa ei ultimă, şi-a făcut apariţia iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.”

Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff?

,,Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff? Scriitor? Coregraf? Psihiatru? Muzician? Doctor? Maestru bucătar? El sfidează clasificările: deşi este clar că a reunit segmente ale cunoaşterii acromatice adunate de-a lungul unei cercetări de 20 de ani în Asia; şi a adus în Vest o metodologie pentru posibila evoluţie a conştienţei, în cadrul unei cosmologii uimitoare. Chemarea lui a fost radicală. Treziţi-vă! Treziţi-vă din nebănuitul vostru somn hipnotic, treziţi-vă la conştienţă şi conştiinţă.” http://www.gurdjieff.org.uk/gs8rom.htm

Gurdjieff:

Omul nu are un mare „Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de „eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind „Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt „eu” ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare „eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă.
 
Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă.
 
Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea.
 
Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre „da” şi „nu”. Dacă o persoană trăieşte fără niciun fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără niciun fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este.
 
O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens.
 

Ultimul procent este pentru speranţă

Elisabeth Kubler-Ross, într-un interviu acordat Dr-ului Daniel Redwood

integral aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/EKR_interviu.htm

(…)ELISABETH KUBLER-ROSS: A început la Maidanek, într-un lagăr de concentrare, unde am încercat să aflu cum au intrat copiii în camerele de gazare după ce şi-au pierdut familiile, casele, şcolile, totul. Pereţii barăcilor erau plini cu imaginile unor fluturi, desenate de aceşti copii.

Era de neînţeles pentru mine. Mii de copiii mergeau în camerele de gazare, lăsând în urma lor acest mesaj –un fluture. Iată cum a început totul.

În acest lagăr de concentrare era o fată evreică, o fată care mă tot privea. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun. Fireşte, eram şi eu tot o puştoaică, cineva care nu trecuse prin mari greutăţi. Când ai şansa să creşti în Elveţia, nu te confrunţi cu rasismul, cu sărăcia, cu şomajul, cu mahalalele, cu nimic. Şi m-am dus direct către coşmarul unei Europe abia ieşite din război.

Am întrebat-o cum pot nişte bărbaţi şi femei ca mine şi ca tine, să ucidă sute şi mii de copii nevinovaţi, să facă asta zi de zi şi, în acelaşi timp, să se îngrijoreze dacă, acasă, propriul copil are varicelă. Lucrul acesta nu putea să-mi intre în cap, ştiţi, eram foarte tânără şi ignorantă.

Această tânără fată îşi pierduse toţi fraţii, toate surorile, părinţii şi bunicii în camerele de gazare. Ea fusese ultima pe care au încercat s-o înghesuie înăuntru, dar nu mai era loc pentru încă o persoană, aşa că au tras-o afară. Ceea ce nu înţelegea era că fusese ştearsă deja de pe lista celor vii. Nu au mai venit niciodată s-o ia. A petrecut restul anilor de război în acest lagăr de concentrare, promiţându-şi că va supravieţui pentru a spune lumii atrocităţile la care a fost martoră.

Când lagărul a fost eliberat, şi-a spus: ”O, Doamne, dacă îmi voi petrece restul vieţii povestind oamenilor despre aceste lucruri oribile, nu aş fi mai bună decât Hitler. Aş semăna germenii urii şi ai negativităţii.” Ea a făcut atunci o promisiune în faţa celui căruia i se adresa – probabil, Dumnezeu – că va sta în lagăr până când va învăţa să ierte până şi un Hitler. Va merita să plece numai după ce va fi învăţat această lecţie. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost ”Dacă ai şti că există un Hitler în fiecare fiinţă umană…” Spunea că, dacă suntem în stare să conştientizăm acel Hitler şi să ne debarasăm de el, am deveni precum Maica Theresa, pentru a lua un exemplu din zilele noastre.

M-am gândit: ”E nebună. Nu am un Hitler în mine.” Peste câteva zile, făceam autostopul pentru a mă întoarce în Elveţia, deoarece eram foarte bolnavă. Nu am ajuns la destinaţie. Eram pe moarte. M-au găsit fără cunoştinţă într-o pădure din Germania, bolnavă de febră tifoidă. Dar, înainte de a ajunge la spital (am fost luată pe când eram pe jumătate moartă şi inconştientă) îmi fusese foarte foame. Vreme de trei zile şi trei nopţi nu avusesem mâncare în stomac. Am realizat brusc că, dacă un copil mic ar fi trecut pe lângă mine cu o bucată de pâine în mână, aş fi furat bucata de pâine din mâna copilului.

A fost ca o străfulgerare în capul meu şi mi-am zis: ”Acum ştiu ce vrea să spună, există un Hitler în noi toţi. În funcţie de circumstanţe, poţi să faci lucruri îngrozitoare, la care nici nu te-ai gândi când ai stomacul plin.”

Acesta a fost începutul călătoriei mele. Când m-am întors în Elveţia, mi-am zis că voi studia medicina şi voi înţelege de ce se transformă oamenii din copii minunaţi, inocenţi şi splendizi în monştri nazişti.

(…)

Dacă ai o credinţă, orice credinţă, care este solidă şi asumată lăuntric, problema ta este mult mai mică decât în cazul în care eşti un protestant, un catolic sau un evreu şovăitor.

(…)

Depinde numai de cum ai trăit. Dacă ai trăit din plin, atunci nu ai regrete, pentru că ai făcut lucrurile cât ai putut de bine. Dacă ai făcut multe gafe – este mult mai bine să fi făcut multe gafe decât să nu fi trăit deloc. Cei mai trişti muribunzi pe care i-am văzut sunt cei ai căror părinţi le-au spus ”O, aş fi atât de fericită să pot spune că fiul meu este medic”. Ei cred că pot cumpăra dragostea făcând ceea ce mama sau tata le spune să facă. Ei nu îşi ascultă niciodată propriile vise. Apoi, privesc în urmă şi spun: ”Mi-am asigurat o viaţă bună, dar nu am trăit nicio clipă.” Pentru mine, acesta este cel mai trist mod de a trăi.

Iată de ce le spun oamenilor, în sensul cel mai literal cu putinţă: ”Dacă nu faceţi ceva care vă pasionează cu adevărat, apucaţi-vă să faceţi ceva ce vă pasionează, iar mijloacele de subzistenţă vă vor fi asigurate.” Acei oameni mor cu sentimentul că au realizat ceva, se mândresc că au avut curajul să o facă.

(…)

DR: Există vreo justificare pentru a nu fi sincer cu un muribund în legătură cu faptul că se apropie de moarte?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Trebuie să fii sincer dar nu eşti nevoit să fii absolut sincer. Trebuie să răspunzi la întrebările lor, dar nu să le dai informaţii pe care nu ţi le-au cerut, deoarece asta înseamnă că nu sunt încă pregătiţi să le primească. Dacă cineva crede că îţi dovedeşti bunătatea spunându-le întregul adevăr, că nu putem face nimic altceva, astea sunt prostii.

Fără miracole, există multe, multe căi de a ajuta pe cineva, chiar fără a-i oferi o cură. Deci, trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele. Şi niciodată, niciodată să nu răpeşti speranţa unui muribund. Nimeni nu poate trăi fără speranţă. Tu nu eşti Dumnezeu. Nu ştii ce altceva poate să le rezerve viitorul, ce altceva îi poate ajuta, sau cât de pline de tâlc pot fi ultimile şase luni din viaţa cuiva. Pot schimba total situaţia.

Prin urmare, nu te duci, pur şi simplu, şi îi îneci în ”adevăr”. Regula de la care nu m-am abătut a fost să răspund la toate întrebările lor cât de sincer pot. Dacă mă întreabă care sunt şansele lor, din punct de vedere statistic…. Am avut un profesor grozav care a spus odată că, dintre pacienţii lui, 50% trăiesc un an, alte 35 de procente, doi ani, nu ştiu cât la sută, doi ani şi jumătate, şi aşa mai departe. Dacă erai foarte perspicace şi adunai toate aceste procente, exista mereu un procent neluat în calcul. Iar cei cu adevărat ageri ziceau: ”Aţi uitat ceva.. Cum rămâne cu acest ultim procent?” Iar el răspundea întotdeauna: ”ultimul procent este pentru speranţă.” Îmi place asta. Era un om extraordinar.

 

Patima invidiei – Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

Patima invidiei este incomparabil mai activă decat egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalitătii ne indeamnă să ne vrem răul cu inversunare. Ura fată de ceilalti poate fi mai puternică decat iubirea de sine. Cioran: mai bine toti in iad, si cat mai afund, decat să se bucure vreunul de ceva in plus; mai bine toti sub osandă decat să scape careva.

Setea de iad egalitar mi s-a arătat si mie in multe celule, unde un fel de variantă a legii utilitătii finale a lui Bohm-Bawerk functiona fără gres: pizma stă in raport de proportionalitate inversă cu mărimea diferentei existente intre unitătile care formează o colectivitate omenească.

La Dante si la Jules Romains e altfel. In Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucură de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor in raiul mai de jos sunt pe deplin multumiti. Jules Romains in Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc intr-o cămărută din mansarda unui palat decat intr-un salon al aceleiasi părăginite si devastate clădiri.

Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpaniti de egoism si manati de interesul propriu; fiecare se gandea la sine si de aceea era usor să fii fericit intr-insa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia. (Rămanea rece fată de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămane in fata nenorocirii altuia; 2) dar in fata fericirii altuia nu va rămane rece — ci o va pizmui de moarte, intrebuintand orice fel de marsave mijloace impotriva ei — decat dacă este indeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.)

Eli, Eli, lama sabahtani?

din JURNALUL FERICIRII – Nicolae Steinhardt

 In mai toate celulele, una din incuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mantuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?

De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit inseamnă că a fost om si el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut si tu cand fierul te pătrunse.” Argumentul acesta il socotesc intru totul neintemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validitătii răstignirii. Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard — si intregul sinod de la Halchidon. Am si două tablouri infătisand răstignirea, unul de Holbein (la Basel) si altul de Velasquez (la muzeul Prado). In ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvarsitu-s-a: nu numai chinul si proorocirea, ci si toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, invierea e izgonită printre amăgiri si desarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sangerand, găurit, terfelit, sfartecat. Invierea este cu totul imposibilă. Asa spune Dostoievski — fătis — că-i apare Hristos in tabloul lui Holbein si aceeasi precisă, neagră, rece impresie am avut-o si eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă si la Luvru si unde in primul plan domină galbenul intens — uită-l dacă poti! — al unei mantii; in fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distantă, deja uitate — cum ai uita in grabă (si osanditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neinsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur si-n părăsire, un răstignit langă alti doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oras, pe o movilă de gunoi, pietre si zgură, intr-o amiază toridă si — din cauza norilor josi — de zăpuseală. Nu se văd ca in Dictatorul lui Jules Romains puternicele si melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oras modern, ci masivele metereze ale unei asezări străvechi, reci si rele mai mult decat melancolice.

Un sistem inchis, cum spun fizicienii cand prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din tărana ce aduce a lesie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificatilor, din scăpărările morocănoase ale executantilor se scurge, ca o ceară brună, ceara pecetii care incheie. Din intinderea ce acoperă totul ca un clopot nu incape iesire. Transcendenta e o teorie, invierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Si-au căutat-o. Bietii de ei. Să fim oameni intregi.

Le arăt celor ce pun problema luiEli, Eli: cu atat mai bine că e asa, numai asa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă si inselăciune decat dacă se constată că orice miracol este cu neputintă, orice inviere este un basm. Dacă monofizitii, dochetistii ori fantaziastii ar avea dreptate, in ruptul capului n-as fi trecut la crestinism. Ar insemna că răstignirea a fost in cel mai bun caz un simbol ori o reprezentatie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei, o impiedică a fi cine stie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărat să bea paharul pană la fund si să se boteze cu botezul crucii, dar in grădina măslinilor, cand se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deserta paharul. Desigur, adaugă: facă-se voia Ta. Sovăiala totusi a fost reală. Iar pe cruce, in ciuda comunicării idioamelor, in ciuda faptului că avea deplina constiintă a invierii, natura omenească pare să fi covarsit oarecare timp — după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atat de firescul mi-e sete si nici atat de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Actul răstignirii a fost atat de serios, de autentic si total incat pană si apostolii si ucenicii erau convinsi că spanzuratul de pe lemnul din mijloc nu va invia. Dacă n-ar fi fost atat de zdruncinati in credinta lor, Luca si Cleopa n-ar fi umblat mohorati, tarsaindu-si picioarele pe drumul către Emmaus, si-ar fi recunoscut deindată invătătorul si n-ar fi rămas atat de mirati cand au inteles cine e. (Se simtiseră atat de stingheri, de păcăliti, incat se rugaseră  de primul trecător intalnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus conditii atat de drastice (si, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost si el sigur că invierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putintă.

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă si pentru ei, intocmai ca pentru scribi. Si era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfarsit, de solutionat, de afacere clasată, de bun simt biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, sulita, spinii — in tabloul lui Mathias Grunewald de la Unterlinden spinii străpung intregul trup intrat in putrefactie -, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru intărire — să pară si catastrofă, derută, esec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeste că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a incercat să ne mangaie cu fătarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinte libere si mature, capabile de a incasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha si Lao-łe, el nu dă aforisme si pilde, ci carne si sange, chin si deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mancarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

(Iar dacă talharul cel bun e primul om care soseste in rai — inaintea proorocilor, patriarhilor si dreptilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci si faptului că a fost coleg de suferintă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii si să suferi, oricat de sincer si de sfasietor, si alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ti-o insusesti numai printr-un proces ideativ, nu prin simtiri. Numai talharul cel bun simte la fel cu Domnul.)

Intruparea a fost totală, cum invată sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a incetat de a fi si Dumnezeu.

Eu: nu e de contestat permanenta comunicării idioamelor, dar după cateva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.

O tin mortis: ce-ar fi vrut dochetistii, fantasiastii si monofizitii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de inteles: las’ că asta e de gura lumii, fiti fără grijă, stim noi ce stim, ne vedem Duminică dimineata?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!

Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe insusi Fiul său nu L-a crutat”. Acest nu L-a crutat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăsurat simboluri, ci s-a petrecut o suferintă reală. Numai prin impreunarea durerii fizice si a torturii morale se obtine decoctul final: suprema amărăciune.

Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „insă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu stim intre noi altceva decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta răstignit.” De ce adaosul „si pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească si mai scandaloasă? Ratiunea inteleaptă s-ar invoi in cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic si concedand să sufere aparent (altfel oamenii nu inteleg), dar paradoxul si sminteala(crestinismul adică) infătisează divinitatea nu numai asezată pe cruce – solemniter — ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele si epopeile evului mediu, care stia ce-i durerea, neincetat se referă la nervi), fibrele si sufletul bietului om, pană la cele din urmă consecinte (si Hristos are, in pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc intreg). Dacă si-ar fi păstrat — măcar in parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoti si pentru prostime -prilej de poticnire si sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 si 7, 23 Pavel stăruie: „Ati fost cumpărati cu pret.” Cu pret cinstit, intreg. Dumnezeu n-a inselat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a inselat. N-a plătit cu aparentă de suferintă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Pretul nu 1-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sange din sangele nostru.

Si la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era intru toate (afară de păcat) să se asemene fratilor (nouă); fiind El insusi ispitit, poate si celor ce se ispitesc să ajute; ispitit intru toate, după asemănarea noastră.

Asemenea nouă in toate si ispitit de toate ca si noi: asadar si de omeneasca deznădejde.

Martie 1966

mors et vita

din JURNALUL FERICIRII – Nicolae Steinhardt

Karl Barth: harul indreptătirii e viata noastră, harul sfinteniei e moartea noastră. Ceea ce inseamnă că, in operatia indreptătirii, Domnul ii spune mortului (adică păcătosului): trăieste! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, si 1-a chemat la viată, tot El ii spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit — fostul mort care a fost chemat la viată — urmează acum să moară la cele lumesti.

„Sub aceste două determinări si nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viata crestină.” Iată, intreagă, dialectica lui mors et vita: intai te inviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viata, viata nu e usoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viata, viata e asa si pe dincolo… dar poate că nici nu stim ce e viata adevărată (după cum nu stim ce e moartea), poate că bajbaim in zăduful apăsător al penumbrelor unui limbus si printre confuziile unui vag limbaj… Căldiceii.