Constantin Noica despre cultura de performanta

http://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/ :

Un eseu al lui Constantin Noica, dureros de valabil și astăzi

“Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: “Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși şi o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație şi 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. “Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff?

,,Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff? Scriitor? Coregraf? Psihiatru? Muzician? Doctor? Maestru bucătar? El sfidează clasificările: deşi este clar că a reunit segmente ale cunoaşterii acromatice adunate de-a lungul unei cercetări de 20 de ani în Asia; şi a adus în Vest o metodologie pentru posibila evoluţie a conştienţei, în cadrul unei cosmologii uimitoare. Chemarea lui a fost radicală. Treziţi-vă! Treziţi-vă din nebănuitul vostru somn hipnotic, treziţi-vă la conştienţă şi conştiinţă.” http://www.gurdjieff.org.uk/gs8rom.htm

Gurdjieff:

Omul nu are un mare „Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de „eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind „Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt „eu” ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare „eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă.
 
Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă.
 
Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea.
 
Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre „da” şi „nu”. Dacă o persoană trăieşte fără niciun fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără niciun fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este.
 
O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens.
 

INTREBARILE POTRIVITE – DEBBIE FORD (1955 – 2013)

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Debbie_Ford_Intrebari.htm

INTREBARILE POTRIVITE – fragment

În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Unele dintre acestea sunt de mică importanţă si ne vor influenţa în urmă­toarele câteva minute, ore, sau zile, în timp ce altele ne vor schimba complet cursul vieţii. Unele alegeri sunt mai uşor de făcut, altele mai greu. Unele ne vor conduce direct spre suc­ces, în timp ce altele ne vor aduce faţă în faţă cu eşecul.

Unele vor părea cutremurător de importante, în timp ce altele vor părea complet nesemnificative. Dar ce trebuie să ştim neapărat este că fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau co­lectiv, ne modifică cursul vieţii. Calitatea alegerilor noastre va hotărî, dacă ne vom lupta cu frustrările, sau vom trăi o viaţă extraordinară – viaţa visurilor noastre.

Capacitatea noastră de a face alegeri implică anumite drepturi şi libertăţi. Dacă putem alege, atunci putem determi­na ce decizii să luăm în legătură cu corpurile, sănătatea, rela­ţiile, finanţele şi carierele noastre, cu vieţile noastre sociale şi cu credinţele noastre spirituale. Opţiunea ne permite să ale­gem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stânga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satis­făcuţi sau nemulţumiţi. Alegerea ne dă puterea de a avea suc­ces sau de a fi neîmpliniţi, să fim buni sau extraordinari, să simţim plăcere sau durere. Putem alege îngheţată cu cioco­lată sau cu vanilie, putem munci sau ne putem juca, econo­misi sau cheltui, putem fi responsabili de faptele noastre sau victime. Putem fi ocupaţi sau nu, fideli sau nu, disciplinaţi sau leneşi. Putem merge pe o cale care să ne reflecte şinele nos­tru superior, sau pe una care să ne reflecte şinele nostru infe­rior, în final, noi suntem cei care alegem.

Lucrul care ne face pe fiecare dintre noi speciali si ne deosebeşte de toate celelalte forme de viaţă, este capacitatea de a ne cântări opţiunile şi de a face alegeri conştiente, deli­berate. Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Când eram mai tineri, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la vârsta la care să nu mai trebuiască să facem ceea ce ni se spune. Consideram că această capacitate de a face propriile noastre alegeri era un dar nepreţuit. De-abia aştep­tam ziua când nu va mai fi nevoie să respectăm regulile părinţilor, care ne fuseseră impuse timp de ani de zile, şi să ne conducem vieţile singuri. Aşteptam momentul când deve­neam liberi şi stăpâni pe propriile noastre destine, savurând acel moment hotărâtor, când puteam alege când să ne tre­zim, când şi ce să mâncăm, când să ne culcăm – şi când să nu facem toate astea. Ca tineri adulţi, dreptul de a alege în­semna libertate. Capacitatea de a alege, presupunea posibili­tăţi nelimitate pentru a ne crea un viitor plin de visele şi dorin­ţele noastre. Alegerea ne oferea speranţă. Ne promitea o via­ţă emoţionantă – o viaţă în care am fi fost liberi să gândim si să creăm orice ne-am fi dorit. Ca tineri ce deveneau adulţi, am făcut alegeri pentru că ne entuziasmau, pentru că ne sim­ţeam bine, pentru că ofereau promisiunea unei satisfacţii, sau a unei recompense.

Când suntem tineri e uşor să spunem: „O să-mi înde­plinesc visurile mai târziu” sau „Anul viitor va fi anul meu de glorie”. Tinereţea îşi permite luxul să creadă că „într-o zi” vom ajunge, în mod miraculos, la destinaţia din visurile noastre. Apoi se întâmplă însă ceva. Ne maturizăm si realitatea crudă îşi spune cuvântul: ziua pe care am tot asteptat-o, nu va veni în mod miraculos.

Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am făcut ieri şi pe cele de acum trei zile, trei luni, sau trei ani. Nu ajungem să avem datorii enorme, din cauza unei singure cheltuieli extravagante. Nici nu ne îngrăşăm cu zece kilogra­me, pentru că mâncăm copios la o singură masă. Iar relaţiile noastre, bineînţeles că nu se încheie peste noapte, în urma unei singure dispute mai aprinse. Suntem acolo unde sun­tem, din cauza unor alegeri subconştiente nepotrivite pe care le luăm absolut în fiecare zi şi care ajung să formeze realita­tea în care ne aflăm.

Dacă vrem să înţelegem mai bine cum am creat reali­tatea prezentă, nu trebuie decât să vedem alegerile pe care le-am făcut în trecut. Examinarea condiţiilor actuale ne va de­monstra că am ajuns unde suntem, în urma rezultatelor deci­ziilor luate ieri, alaltăieri si în zilele anterioare. La fel, dacă vrem să vedem cum ne va fi viaţa în viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi. Poate că nu ne-am gândit niciodată la viaţa noastră în acest mod. Dar, este cert că viito­rul va depinde de deciziile luate de noi, chiar în acest mo­ment. Atunci, care este motivul pentru care cei mai mulţi din­tre noi petrec atât de puţin timp gândindu-se la alegerile pe care le fac? De ce, de multe ori, nu ne uităm în ambele direc­ţii, înainte de a porni înainte şi nu cântărim toate opţiunile po­sibile şi consecinţele acestora? Vieţile noastre nu sunt un joc de noroc la care avem ghinion – şi nici nu sunt astfel, din ca­uza părinţilor, a soţului, sau a şefului. Acest lucru are şi avan­taje si dezavantaje. Dezavantajul este că suntem singurii răs­punzători de viaţa noastră. Avantajul este faptul că noi – şi nu­mai noi – avem puterea de a ne schimba vieţile – şi o putem face în orice moment.

Este destul de simplu: dacă vrem ca vieţile noastre să fie diferite, tot ce trebuie este să facem alte alegeri. Cei mai mulţi dintre noi continuăm să facem aceleaşi alegeri din obişnuinţă, din confort, teamă sau lene şi apoi ne mirăm de ce nu obţi­nem rezultate diferite. Adevărul este că suntem atât de ocupaţi de supravieţuire, încât nici măcar nu ne dăm seama că alege­rile şi acţiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speran­ţelor şi a viselor. Suntem prea preocupaţi de rutina zilnică şi preferăm să mergem pe calea cea mai uşoară, mai cunoscută, sau care opune cea mai mică rezistenţă – chiar dacă ne conduce spre un loc în care nu dorim, de fapt, să ajungem. Mulţi dintre noi se poticnesc în fiecare zi, încercând să facă tot ce pot, fără a conştientiza si a avea instrumentele necesare pen­tru a-şi schimba cursul vieţii. Apoi suntem uimiţi când ne tre­zim si descoperim că, de ani de zile, luptăm pentru aceleaşi scopuri si dorinţe si tot nu suntem acolo unde ne-am fi dorit.

Cei mai mulţi dintre noi au pierdut din vedere relaţia care există între alegerile si acţiunile noastre si rezultatele acestora, în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru starea actuală a lucrurilor, devenim specialişti în a-i acuza pe alţii, considerând că e vina lor, atunci când vieţile noastre nu sunt atât de minunate pe cât ne-am aşteptat.

Am putea chiar arăta cu degetul spre alţii, în loc să ve­dem alegerile pe care noi le-am făcut şi care ne-au dus exact în locul în care suntem astăzi. Dacă nu suntem conştienţi atunci când facem alegeri, nu vom face nimic altceva decât să repetăm tiparele din trecut.

Iată care sunt Întrebările Potrivite.

Această alegere mă va împinge către un viitor fericit, sau mă va ţine blocat în trecut?

Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung, sau va constitui doar o satisfacţie de moment?

Sunt stăpân pe propria mea putere, sau încerc să mulţumesc pe altcineva?

Mă gândesc la ce este bine, sau la ce este rãu?

Această alegere îmi va aduce şi mai multă energie vitală, sau îmi va fura energia?

Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea, sau o voi folosi pentru a mă pedepsi?

Această alegere îmi sporeşte puterea, sau mi-o slăbeşte?

Este acesta un act de iubire de sine, sau un act de autosabotaj?

Este acesta un act de credinţă, sau un act caracterizat de frică?

Această alegere reprezintă manifestarea laturii mele Divine, sau a laturii mele umane?

Debbie Ford – Intrebãrile potrivite,
Editura FOR YOU

 

ea laturii mele Divine, sau a laturii mele umane?i mele Divine, sau a laturii mele umane?

PESCARUSUL JONATHAN LIVINGSTONE – RICHARD BACH

,,In 1970 piata americana de carte cunoaste succesul fulgerator al unei cartulii care in scurt timp ajunge la tiraje de peste un milion de exemplare. Fenomenul se propaga repede in intreaga lume. Autorul nu e nici unul dintre scriitorii americani consacrati, ci un aviator pe nume Richard Bach. Un original. Trebuie sa paraseasca Garda Aeriana a statului Iowa pentru simplul motiv ca nu e dispus sa-si scurteze mustata, e pasionat de acrobatiile aeriene („avionul simbolizeaza libertatea, bucuria, capacitatea de a intelege“) si de figura unui pilot de curse din anii ’30, John Livingston, care avea sa-i sugereze numele personajului-pescarus. Si inca un amanunt: e stra-stra-stra… nepotul compozitorului Johann Sebastian Bach. De la muzica la zbor – un pas facut de familia Bach in 250 de ani.” (http://www.humanitas.ro/richard-bach)
,,Pescarusul Jonathan Livingston este, dupa Micul Print, cea mai citita parabola moderna. Nu, nu e important ca povestea vorbeste despre ordine si dezordine, despre conformism si disidenta, despre cardul care caraie si solitarul care tace si zboara. Nici relatia maestru-discipol nu este cel mai important lucru in aceasta istorie si nici exemplara lectie de libertate pe care o primim. Important este insa felul in care raspunde pescarusul Jonathan la nedumerirea tanarului sau prieten: „Nu inteleg cum poti iubi un card de pasari care tocmai au incercat sa te ucida.”
Cartea este dedicata „Adevaratului pescarus Jonathan, care traieste in noi toti.” (http://www.humanitas.ro/humanitas/pescarusul-jonathan-livingston-0)

RICHARD BACH
O FABULA A ZBORULUI
PESCARUSUL JONATHAN LIVINGSTONE
Dedicata adevaratului Pescarus
Jonathan care traieste in noi toti.

Partea I
Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale. La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scinteiase in aer, pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca.

Dar departe si singur, strain de orice barca si tarm, Pescarusul Jonathan Livingstone exersa. La trei sute de picioare inaltime, el isi cobori picioarele palmate, isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina, cu greutate, aripile intr-un arc dureros.

Acesta ii ingaduia sa zboare nespus de incet, si-acum el incetinise pina ce vintul ii devenea o soapta-n obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi incorda aripile … inca … inca putin. Penele i se zburlira, se afla in limita de viteza si cazu.Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag.

A se poticni in zbor este pentru ei rusine si mare ocara.

Dar Pescarusul Jonathan Livingstone, fara a se rusina, isi intinse din nou aripile in arcul acela tremurator, mai incet, si mai incet, si incerca poticnindu-se din nou ; nu era o pasare ca oricare.

Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului – cum sa ajunga de pe mal la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi, nu zborul conteza, ci hrana. Dar pentru acest pescarus, insusi zborul era o hrana. Mai mult decit orice pe lume, Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare.

Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind.

Nu stia de ce, dar cind zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decit jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuita cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele strinse aerodinamic pe linga corp. Cind isi incepuse glisadele aterizind cu picioarele in sus pe plaja, strabatind apoi cu pasul lungimea glisadei sale in nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult.

” De ce, Jon, de ce ? ” il intreba mama lui. ” De ce-ti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon ? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos ? De ce nu maninci ? Fiule, ai ajuns numai pene si os! ”

” Nu-mi pasa ca am ajuns numai pene si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atita tot. Vreau sa stiu . ”

” Asculta Jonathan „, i-a spus tatal, nu fara blindete. ” Iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti”.

Supus, Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare, a incercat sa se poarte ca ceilalti pescarusi; a incercat, intr-adevar, tipind si luptind cot la cot cu stolul, pe linga diguri si barci de pescuit, plonjind dupa resturi de peste si piine. Dar nu a reusit deloc. Nu are nici un rost, se gindea el, scapind intentionat un mic hering – obtinut cu multa greutate, drept in gura unui pescarus batrin si flamind care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatind sa zbor. Sint atitea lucruri de invatat.

N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe pe mare, flamind fericit, invatind. Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia, despre viteza mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata.
La o mie de picioare, dind din aripi cu toata puterea, s-a angajat intr-un picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza in picaj. In numai sase secunde atinsese saptezeci de mile pe ora, viteza la care daca iti ridici aripile, iti pierzi echilibrul. De fiecare data se intimpla la fel. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga sa indeminare, la viteze foarte mari isi pierdea controlul.

Se inalta la o mie de picioare. La inceput, cu toata puterea drept inainte apoi isi lua avint, dind din aripi, si-si dadea drumul vertical. Atunci, de fiecare data, aripa stinga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stinga, isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze, si tisnea ca focul intr-o vrila salbatica spre dreapta.

Nu putea sa se concentreze indeajuns, cind isi ridica aripile. De zece ori a incercat si tot de zece ori – zburind cu saptezeci de mile pe ora – a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa.

Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii aripile nemiscate la viteze mari – sa dai din aripi pina atingi cincizeci de mile pe ora, si apoi sa le tii nemiscate.

A incercat din nou, de la doua mii de picioare inaltime, rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate din clipa in care a depasit cincizeci de mile pe ora. I-a trebuit o forta teribila, dar a izbutit. In zece secunde a atins peste nouazeci de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescarusi de viteza.

Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei.

Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit de apa tare ca piatra. Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului.

Aripile-i erau doua bare zgrumturoase de plumb, dar greutatea insuccesului parca atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate.

Pe cind se scufunda usor, o voce seaca, stranie se ridica din launtrul lui. N-am ce sa fac. Sint un pescarus. Sint marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atit de multe despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creier. Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti. Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc acasa la stol si sa fiu multumit cu ceea ce sint, un biet pescarus marginit. Vocea se stinse, si Jonathan aproba.

Noaptea, locul pescarusului e pe mal, si din clipa aceea el jura ca va deveni un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita. Si se desprinse cu greu de apa intunecata si zbura catre tarm, multumit de ceea ce invatase despre zborul jos care usureaza munca. Nu, si-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am invatat. Sint un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rind.

S-a ridicat, cu greu, pina la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm. Hotarirea de a se comporta ca orice alt pescarus din stol, il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste nici ispita, nici infringerea. Si era atit de bine, sa nu se mai gindeasca la nimic si sa zboare spre tarm. ” Intuneric !”. Vocea scrisni alarmata. ” Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric”. Jonathan nu i-a dat ascultare. E atit de bine, isi spunea el. Luna si luminile care licareau pe apa, aruncind mici reflexe de far in noapte, iar in jur atita liniste, atita nemiscare … Coboara! Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric! Daca ai fi fost nascut sa zbori pe intuneric, ai avea ochi de bufnita! Ai avea diagrame in loc de creier. Ai avea aripile scurte ale soimului!

Acolo, in noapte la o suta de picioare inaltime, Pescarusul Jonathan Livingston clipi.

Disparusera toate, si hotaririle lui si durerea. ARIPILE SCURTE. ” Aripile scurte ale soimului „. Iata raspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niste aripioare minuscule, trebuie sa-mi indoi aripile si sa zbor numai cu virful lor! „Aripi scurte !”.

Se inalta la doua mii de picioare deasupra apei intunecate si, fara sa se mai gindeasca la insucces sau la moarte, isi strinse aripile pe linga corp.

Isi intindea numai virfurile lor, pumnale inguste si ascutite, si se lansa intr-o cadere verticala. Vintul ii huruia monstruos in cap. Saptezeci de mile pe ora, nouazeci, o suta douazeci, si mai repede; cu o zvicnire a aripilor usoara, abia simtita se redresa din picaj si zbura pe deasupra valurilor, o ghiulea cenusie de tun sub lumina lunii. Inchise ochii impotriva vintului, cuprins de fericire. O suta patruzeci de mile pe ora! Iar controlul perfect!

Daca as plonja de la cinci mii de picioare, in loc de doua mii, ma intreb oare, cit de repede… Juramintul de mai inainte fusese uitat. Pierise odata cu vintul. Si totusi nu se simtea vinovat ca nu se tinuse de cuvint. Asemenea fagaduieli sint pentru pescarusii de rind! Dar cel care a atins maiestria, nu are nevoie de asemenea juraminte.

La rasaritul soarelui, Pescarusul Jonathan exersa din nou. De la inaltimea de cinci mii de picioare, barcile de pescari pareau mici puncte pe suprafata albastra a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau. Era viu, cuprins de un tremur de placere abia simtit, mindru ca isi stapinea frica.

Atunci, fara ceremonie, isi strinse aripile, intinzindu-si numai virfurile scurte si ascutite, si plonja in apa. Dupa ce trecu de patru mii de picioare, atinse viteza maxima; vintul era un zid puternic de sunet.

Nu mai putea mari viteza. Zbura drept in sus, cu doua sute paisprezece mile pe ora. A inghitit in gol, stiind ca daca i s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma intr-un milion de farimituri de pescarus. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusete pura. Incepu redresarea la o mie de picioare, iar virfurile aripilor tremurau si vuiau inabusit in vintul acela cumplit, barca si multimea de pescarusi se clatinau si veneau cu iuteala de meteori, chiar in intimpinarea lui. Nu se putea opri; nici macar nu stia cum sa se intoarca la viteza asta.

Ciocnirea insemna moarte fulgeratoare. Asa ca inchise ochii. In dimineata aceea, indata dupa rasaritul soarelui, Jonathan L.P. a trecut ca o sageata prin Breakfast Flock, depasind doua sute douasprezece mile pe ora, cu ochii inchisi, intr-un urias tipat vijiitor de vint si de pene. Pescarusul Norocului i-a zimbit de data aceasta, nimeni nu a fost omorit. Cind si-a ridicat ciocul drept spre cer, inca mai gonea cu o suta saizeci de mile pe ora.

Cind a coborit la douazeci de mile pe ora si a desfacut din nou aripile, barca parea o firimitura pe apa, la patru mii de picioare sub el.

Gindul l-a dus la triumf. Viteza maxima. Un pescarus zburind cu doua sute paisprezece mile pe ora! Era un record, cea mai mare clipa din istoria stolului si in acea clipa in fata lui s-a deschis o noua era. Zburind spre locul pustiu unde exersa, stringindu-si aripile pentru un picaj de la inaltimea de opt mii de picioare, s-a hotarit deodata sa studieze cum sa se intoarca.

A descoperit ca o singura pana din virful aripii, miscindu-se mai putin de un centimetru, provoca la viteze mari o intoarcere corecta dar fulgeratoare.

Inainte de a invata aceasta descoperise oricum ca, daca misca mai multe pene la o asemenea viteza, se rostogolea ca un glonte… si astfel Jonathan realiza primele exercitii de acrobatica aeriana ale unui pescarus de pe Pamint. In ziua aceea, nu si-a pierdut vremea in conversatii cu alti pescarusi, ci a zburat fara intrerupere pina dupa apusul soarelui. A descoperit loopingul, tonoul lent, tonoul strins, vria inversa, buntul pescarusului, roata.

Cind Pescarusul Joanathan s-a intors la stol, pe plaja era noaptea tirziu. Se simtea ametit si grozav de obosit. Totusi, imbatat de placere, mai facu un looping la aterizare, insotit de un tonou rapid chiar inainte de a lua contact cu solul. Cind vor auzi de Recordul meu, se gindea el, vor innebuni de fericire.

Viata are o alta semnificatie acum! In locul zborului nostru istovitor pina la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! PUTEM SA EXPLORAM! ZBORUL!. Ii stateau in fata ani cintind si stralucind de promisiuni.

Cind ateriza, pescarusii erau adunati in Consiliu; parca se adunasera mai de mult. De fapt, asteptau.

” Pescarusul Jonathan Livingston! In Centru! ” Cuvintele Batrinului vibrau de o adinca solemnitate. In Centru insemna fie ocara, fie onoare. Cind se alegeau cei mai importanti conducatori ai pescarusilor, acestia erau chemati in Centru pentru Onoare.

Cu siguranta, se gindi el, Breakfast Flock a urmarit recordul meu de azi dimineata! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau sa fiu conducator. Vreau doar sa le impartasesc experienta mea, sa le arat orizonturile care ni se deschid noua, pescarusilor. Pasi in fata.

” Pescarus Jonathan Livingston „, spuse batrinul. ” In Centru pentru Ocara in vazul tuturor pescarusilor „.

Parca-l pocnise cineva-n cap cu o scindura. I se muiasera genunchii, i se pleostira aripile, urechile ii tiuiau. Pentru ocara? Nu se poate! Si recordul?! Nici nu-si dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate! ”

…pentru cumplita sa nesabuinta „, intona vocea solemna, ” Pentru violarea demnitatii si traditiilor neamului pescarusilor… „. A fi chemat in centru pentru ocara inseamna alungarea din obste si exilarea pe Stincile Indepartate. „… intr-o zi, Pescarus Jonathan Livingston, vei intelege ca orice nesabuinta e fara rost. Viata este necunoscutul si icognoscibilul; noi am fost adusi pe Lume ca sa mincam si sa supravietuim cit mai mult „.

Un pescarus n-are dreptul sa replice in fata Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: ” Nesabuinta? Fratilor! ” striga el. ” Oare un pescarus care descopera si urmeaza un sens in viata, un tel mai inalt, este nesabuit? Mii de ani ne-am zbatut sa obtinem peste; Acum, ratiunea vietii noastre e alta – sa ne desavirsim, sa exploram, sa fim liberi! Mai dati-mi o sansa, lasati-ma sa va arat ce am descoperit …. „.

Stolul era parca de piatra. ” Fratia noastra a incetat! ” au intonat pescarusii intr-un singur glas si astupindu-si solemn urechile, i-au intors spatele.
Pescarusul Jonathan si-a petrecut restul zilelor singur, zburind dincolo de Stincile Indepartate. Singura lui suferinta nu mai era singuratatea, ci faptul ca ceilalti pescarusi nu vroiau sa creada in stralucirea zborului care-i astepta, nu vroiau sa deschida ochii si sa vada.

In ficare zi se desavirsea mai mult. Deprinsese, de pilda, ca picajul aerodinamic de mare iuteala il facea sa ajunga la pestele rar si gustos care se gasea, in bancuri, la zece picioare adincime; nu mai avea nevoie de pescari si de resturile de piine pentru a supravietui. Deprinsese sa doarma in vazduh, plutind noaptea spre vintul care batea dinspra tarm, acoperind o suta de mile de la apusul pina la rasaritul soarelui. Gratie aceluiasi control interior, zbura prin picla deasa a marii, si se ridica deasupra ei prin vamile clare, orbitoare… in timp ce toti ceilalti pescarusi stateau pe pamint, umiliti de ceata si ploaie. Deprinsese sa inainteze mult peste uscat, calare pe vintul puternic, si sa se hraneasca acolo cu delicate insecte.

Ceea ce visase cindva pentru stol, cistiga acum doar pentru el; isi desavirsea zborul si nu regreta pretul pe care-l platise. Pescarusul Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atit de putin din cauza plictiselii, fricii si miniei, ca acestea, odata alungate din minte, viata lui era lunga si frumoasa.

Venira in amurg, si-l gasira pe Jonathan plutind linistit si solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescarusi care-si facusera aparitia erau curati ca lumina stelelor. Lumina pe care o raspindeau in inaltul cerului de noapte era blinda si prietenoasa. Dar mai frumos ca orice era indeminarea cu care zburau, batind aripile la aceeasi distanta de el. Fara sa le spuna vreun cuvint, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescarus n-o trecuse vreodata. Si-a rasucit aripile, a incetinit zborul pina la limita. Cele doua pasari luminoase au incetinit si ele, lin, pastrindu-si simetric pozitia. Zborul incet nu le era strain. Si-a strins aripile, a facut un tonou, si s-a angajat intr-un picaj, la o suta nouazeci de mile pe ora. Ei au plonjat impreuna cu el, liniind cerul in formatie perfecta. In sfirsit, a trecut, din viteza, intr-un tonou incetinit, pe verticala. Zimbind, ei s-au rostogolit odata cu el. A revenit la zborul orizontal si, dupa citeva minute de tacere, a vorbit.

” De acord, cine sinteti voi? ”

” Sintem din stolul tau, Jonathan. Sintem fratii tai „.

Cuvintele lor sunau ferm si linistit. ” Am venit sa te luam mai sus, sa te luam acasa „.

” Nu am casa. Nu am Stol. Sint un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind. De aici, trupul asta al meu se mai poate ridica doar citeva sute de picioare.”

” Ba se poate mai mult Jonathan. Pentru ca te-ai desavirsit. Ai terminat o scoala, acum e timpul sa incepi alta „.

In acel moment, intelegerea care pilpiise in el toata viata, se aprinse. Aveau dreptate. Putea sa zboare mai sus si era vremea sa ajunga acasa. Arunca o ultima privire cerului, minunata intindere argintie unde invatase atitea lucruri. ” Sint gata „, spuse el, intr-un sfirsit. Si pescarusul Jonathan Livingston se inalta, impreuna cu cei doi pescarusi scinteind ca stelele si disparura cu totii in intunericul deplin al cerului.
Partea a II-a
Iata si paradisul, se gindi el si zimbea. Nu prea se cuvine sa critici paradisul tocmai cind te indrepti spre el. Pe masura ce se inalta de la pamint, pe deasupra norilor, in formatie strinsa cu cei doi pescarusi, vedea cum propriul sau trup, incepea sa straluceasca. E adevarat, se afla acolo acelasi tinar Jonathan Pescarus, care traise din totdeauna indaratul ochilor sai aurii, numai ca aspectul exterior se schimbase. Era tot un trup de pescarus, dar care incepea acum sa zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gindea el, cu jumatate de efort am sa zbor de doua ori mai iute si o sa-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pamint!
Penele i se facusera albe si stralucitoare, iar aripile-i erau netede si fara cusur ca niste foi de argint slefuit. Incepu sa le puna la incercare cu voluptate, punind vigoare in aripile acelea noi. La doua sute cincizeci de mile pe ora, simti ca se apropie de viteza maxima pe orizontala. La doua sute saptezeci si trei de mile pe ora, i se paru ca nu poate zbura mai repede si incerca o usoara dezamagire. Deci, si chiar acest trup nou isi avea limita lui si, desi zbura mult mai iute ca-nainte, exista totusi o limita de viteza pe care cu greu ar fi putut-o depasi. In paradis, se gindea el, nu ar trebui sa existe limite.

Norii se desfacura, cei doi insotitori ii strigara, ” Noroc la coborire, Jonathan ” si disparura fara urma. Plutea deasupra marii, spre un tarm crestat. Rari pescarusi aduceau pestele prins pe stinci. Mai incolo spre nord, chiar la orizont, zburau alti citiva. Privelisti noi, ginduri noi, intrebari noi. De ce atiti de putini pescarusi? Paradisul ar trebui sa fie intesat de pescarusi. Si oare de ce sint atit de obosit, dintr-odata ?! In paradis pascarusii n-ar trebui sa se simta obositi sau sa sa doarma niciodata. Dar de unde stia el toate lucrurile astea? Memoria vietii de pe pamint il parasea. Pamintul fusese, fara indoiala, locul unde invatase atitea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare – parca lupta pentru hrana, parca era Proscris.

Cei citiva pescarusi de pe acolo il intimpinara fara sa-i adreseze nici un cuvint. Simtea doar ca e bine venit si ca aici e acasa. Fusese o zi mare pentru el; nu-si mai amintea cum incepuse. Executa o intoarcere, pentru a ateriza pe plaja, batind putin din aripi,in vazduh, dupa care cobori lin pe nisip. Ceilalti pescarusi aterizara si ei, dar fara ca vreunul din ei sa miste o pana macar. Se leganasera in vint, cu aripile luminoase desfacute, apoi isi schimbasera cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar in clipa in care atingeau pamintul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca sa mai exerseze. Stind acolo, pe plaja, fara sa schimbe vreun cuvint, a adormit.

In zilele urmatoare, Joanathan a vazut ca si acolo avea de invatat la fel de multe lucruri despre zbor ca si in lumea pe care-o lasase in urma. Cu deosebire aici, pescarusii gindeau ca si el. Pentru multi dintre ei, cel mai important lucru din viata era sa nazuiasca si se atinga desavirsirea in ceea ce le placea mai mult, zborul. Erau niste pasari magnifice, toti pina la unul, si isi petreceau fiecare zi exersind, testind metode Aansate in aeronautica.

Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul traia, strain de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc pentru a obtine hrana.

Dar din cind in cind, fie numai pentru o clipa, gindul il purta inapoi la ei. Si-a amintit de ei intr-o dimineata cind, impreuna cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, dupa o lectie de tonouri rapide, cu aripile strinse.

” Unde sint ceilalti, Sullivan? „intreba el, tacut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea intre acesti pescarusi in loc de tivlit si ciriit. ” De ce nu sintem mai multi aici?Acolo de unde am venit, erau ..”

” … mii si mii de pescarusi. Stiu. ” Sullivan dadu din cap. ” Singurul raspuns pe care ti-l pot da, Jonathan, este ca o pasare ca tine este una la un milion. Cei mai multi dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume intr-alta si desi aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent incotro mergem , traiam clipa. Banuiesti prin cite vieti am trecut pina sa ne dam seama ca viata inseamna mai mult decit hrana, lupta si putere in Stol. O mie de vieti, Jon, zece mii! Si apoi, inca o suta de vieti, pina am inceput sa ne dam seama ca exista perfectiune, si inca o suta, pina ne-am dat seama ca scopul nostru in viata este sa atingem acea desavirsire si s-o dezvaluim celorlalti. Aceeasi lege se aplica si acum ; ne alegem lumea urmatoare,in functie de ceea ce invatam in aceasta lume. Daca nu inveti nimic, lumea urmatoare este intocmai ca aceasta, cu aceleasi limite si aceleasi suparatoare greutati pe care trebuie sa le birui .” Si-a intins aripile, si-a indreptat fata spre vint. ” Dar tu Jon, ” spuse el, ” ai invatat atit de multe lucruri deodata, incit n-ai avut nevoie de o mie de vieti ca sa ajungi aici „.

In clipa urmatoare erau din nou in vazduh si exersau. Tonoul strins, in formatie era greu de realizat, pentru ca in timpul rostogolirii, Jonathan trebuia sa gindeasca cu capul in jos, inversind unghiul aripilor, si anume inversindu-l in armonie perfecta cu instructorul sau.

” Sa incercam din nou „, repeta mereu Sullivan. ” Sa incercam din nou „. Apoi, in sfirsit. ” Bine „. Incepura sa exerseze buclele inverse. Intr-o seara, pescarusii care nu faceau zboruri de noapte, stateau pe nisip si meditau.

Jonathan isi lua inima in dinti si apropie de Pescarusul Staroste care, se spunea, urma curind sa treaca hotarele acestei lumi.

” Chiang…”, ii spuse el, putin emotionat. Batrinul Pescarus il privii cu bunatate. ” Spune Fiule !” In loc sa-l vlaguiasca, batrinetea il invirtosase; putea sa intreaca in zbor orice pescarus si dobindise o maiestrie pe care ceilalti abia acum incepeau sa si-o insuseasca.

” Chiang, lumea asta, de fapt nu e paradisul, nu-i asa ? „.

Batrinul zimbi in lumina lunii. ” Te desavirsesti mereu, Jonathan „, spuse el.

” Bine, dar ce se va intimpla acum ? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicaieri ? „.

” Nu, Jonathan, nu exista. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desavirsit – iata paradisul.”

Tacu pentru o clipa. ” Tu zbori foarte iute, nu-i asa ?”.

” Imi … imi place viteza ” spuse Jonathan surprins, dar mindru ca Starostele observase asta.

” Vei incepe sa atingi Paradisul, Jonathan, in clipa in care atingi viteza perfecta. Si asta nu inseamna o mie de mile pe ora, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru ca orice numar este o limita, iar desavirsirea nu are limita. Viteza perfecta, fiule, este sa fii acolo.” Fara nici-o vorba Chiang disparu si aparu, intr-o sclipire de o secunda, la marginea apei, la cincizeci de picioare mai departe. Apoi disparu din nou si aparu, chiar in aceeasi fractiune de secunda, pe umarul lui Jonathan. ” E destul de placut .” Jonathan era uluit. Uitase sa-l mai intrebe despre paradis. ” Cum reusesti sa faci asta ? Ce senzatie iti da? Cit de departe poti merge ?”

” Poti merge oriunde in timp si spatiu ” spuse Batrinul. ” Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricind „. Strabatea marea cu privirea. ” Ciudat. Pescarusii care dispretuiesc desavirsirea de dragul calatoriei nu ajung nicaieri, chiar asa, incet, cum zboara ei. Cei care renunta la calatorie de dragul desavirsirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, Paradisul nu este un loc sau un timp, pentru ca locul si timpul nu au inteles. Paradisul este … ” ” Ai putea sa ma inveti sa zbor asa ? ”

Pescarusul Jonathan tremura la gindul ca va invinge din nou necunoscutul. ” Daca vrei, sigur ca te pot invata.”

” Vreau. Cind incepem ? ”

” Daca vrei, putem incepe chiar acum. ”

” Vreau sa invat sa zbor ca tine, ” spuse Jonathan, in timp ce ochii ii straluceau ciudat. ” Spune-mi ce trebuie sa fac. ” Chiang vorbea incet si-l urmarea pe tinarul pescarus cu multa atentie. ” Ca sa zbori repede ca gindul, adica oriunde „, spuse el,” trebuie sa incepi prin a-ti da seama ca ai si ajuns acolo…”

Dupa parerea lui Chiang, secretul consta in a-l face pe Jonathan sa nu se mai considere ferecat intr-un trup limitat, cu o deschidere fixa a aripilor si cu o putere de zbor care ar putea fi inregistrata pe o diagrama. Secretul consta in a sti ca adevarata ta natura – perfecta ca un numar nescris – traieste oriunde simultan, in timp si spatiu. Jonathan exersa, cu incrincenare, zi de zi, din zori pina dupa miezul noptii. Si cu tot efortul pe care il depunea, nu progresa nici cit negru sub unghie. ” Lasa la o parte credinta ! ” Ii tot spunea Chiang. ” Ca sa zbori, n-ai avut nevoie de credinta. A fost nevoie sa intelegi zborul. Acum e la fel. Hai, incearca din nou … ”
Intr-o zi, in timp ce statea pe mal, cu ochii inchisi, concentrat, Jonathan intelese intr-o clipa, ceea ce-i spusese de atitea ori Chiang. ” Da, a avut dreptate! SINT un pescarus desavirsit, fara limite !” Simti iuresul unei imense bucurii. ” Bravo !” spuse Chiang si glasul lui rasuna de triumf. Jonathan deschise ochii. Se afla, cu Batrinul, pe un alt tarm. Copacii cresteau pina aproape de malul apei, iar deasupra capului straluceau doi sori galbeni ingemanati.

” In sfirsit ai inteles, ” ii spuse Chiang, ” dar ai nevoie de mai mult control… „.

Jonathan era uluit. ” Unde ne aflam ?” Cu totul nepasator la privelistile ciudate din jur, Batrinul trecu peste aceasta intrebare. ” Sintem, evident, pe vreo planeta cu un ce verde si cu doua astre in locul Soarelui” . Jonathan scoase un strigat ascutit de placere, primul strigat de cind parasise Pamintul. ” AM REUSIT !”

” Sigur ca ai reusit, Jon” , spuse Chiang. ” Intotdeauna reusesti cind stii ce faci. Si acum, sa revenim la control …”

Cind s-au intors, se intunecase. Cind ceilalti pescarusi se uitau la Jonathan, in ochii lor aurii se citeau veneratie si teama; caci il vazusera cum disparuse din locul in care parea tintuit. Nu i-a lasat sa-l felicite prea mult.

” De abia am venit aici! Sint un incepator! Eu am de invatat de la voi !”

” Ma indoiesc ca asa stau lucrurile, ” spuse Sullivan, care statea alaturi. ” In zece mii de ani nu am vazut alt pescarus mai curajos ca tine.” Stolul amutise, iar Jonathan nu-si gasea locul, de stinjenit ce era.

” Daca vrei, putem incepe sa invatam cum sa invingem timpul”, spuse Chiang, ” pina vei ajunge sa zbori in trecut si viitor. Atunci vei fi in stare sa inveti lucrul cel mai greu, cel mai serios si cel mai placut. Vei fi in stare sa pornesti in sus si sa cunosti ce inseamna bunatatea si dragostea.”

.A trecut o luna – sau ceva ce semana cu o luna – si Jonathan a invatat intr-un ritm imppresionant. Intotdeauna prindea repede, in experienta obisnuita, dar acum, cind devenise elevul favorit al Starostelui insusi, inghitea idei noi, ca un computer aerodinamic cu pene. Dar a venit si ziua cind Chiang disparu. Vorbise linistit cu ei, indemnindu-i sa nu renunte la invatatura, la exercitiu, la efortul de a intelege cit mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vietii. Apoi, in timp ce vorbea, penele i se facura treptat atit de stralucitoare, ca nici-un pescarus, nu putu sa-l mai priveasca. ” Jonathan,” acestea i-au fost ultimele cuvinte, ” nu uita sa te desavirsesti in iubire.” Cind au putut sa vada din nou, Chiang nu mai era acolo.

Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gindea tot mai des la locul de unde venise, la Pamint. Daca pe vremea cind traia acolo, ar fi stiut macar o farima din cite stia acum, viata ar fi avut o alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus, acolo, pe Pamint care incearca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o farimitura dintr-o barca de pescari. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cit isi exersa mai mult bunatatea, cu cit incerca mai mult sa cunoasca natura iubirii, cu atit mai mult dorea sa se intoarca pe Pamint. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusul Jonathan era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui, oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul.

Sullivan, care era acum in stare sa zboare cu viteza gindului si care-i ajuta pe ceilalti sa-i patrunda tainele, se indoia. ” Jon, tu ai fost Proscris odata. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum ? Doar intelegi adevarul proverbului: Cu cit zbori mai sus cu atit vezi mai departe. Pescarusii de la care ai venit stau pe pamint ciriind si luptindu-se intre ei. Sint la o mie de mile de Paradis – si tu vrei sa le arati Paradisul de acolo, de jos ! Jon, ei nu-si vad nici macar virful aripilor ! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniti de aici, pe cei care sint destul de sus ca sa priceapa ce ai tu de spus.” Tacu o clipa, apoi spuse: ” Ce s-ar fi intimplat daca si Chiang s-ar fi intors in vechea lui lume ? Unde ai fi tu azi ? ”

Ultimul argument fu hotaritor. Sullivan avea dreptate. Cu cit zbori mai sus, cu atit vezi mai departe. Jonathan ramase sa lucreze cu noii veniti; toti erau inteligenti si invatau foarte repede.

Dar vechiul sentiment reveni; nu putea sa nu-si spuna ca, poate si pe Pamint era vreun pescarus care ar putea sa invete. Ar fi inaintat cu mult mai repede pe calea desavirsirii, daca Chiang ar fi venit la el, in ziua cind fusese proscris.

” Sully, trebuie sa ma intorc” spuse el, intr-un tirziu. ” Elevii tai merg bine. Te pot ajuta ei insisi sa razbesti cu noii veniti.” Sullivan suspina, dar nu se impotrivii.

„Iti voi duce lipsa, Jonathan,” – astea au fost singurele lui cuvinte. ” Rusine, Sully !” ii spuse Jonathan cu repros, ” nu te mai purta prosteste ! Oare ce exersam in fiecare zi ? Daca prietenia noastra depinde de timp si spatiu, atunci in ziua cind vom invinge in sfirsit spatiul si timpul, ne vom fi distrus si propria noastra fratie. Daca invingem spatiul, raminem numai cu AICI. Daca invingem timpul, raminem numai cu ACUM. Si intre AICI si ACUM, oare nu crezi ca ne-am putea vedea din cind in cind ?” Pescarusul Sullivan nu se putu impiedica sa rida.

” Pasare nebuna „, spuse el, cu bunatate. ” Daca va fi cineva in stare sa le arate celor de pe Pamint cum sa vada la o inaltime de o mie de mile, acela va fi Pescarusul Jonathan Livingston” Isi cobori privirea. ” La revedere, Jon, prietene.”.

” La revedere Sully. Ne vom revedea.” Si zicind acestea, Jonathan vazu, in gind, imaginea unui stol de pescarusi de pe tarmul unui alt timp; stia, in urma unui exercitiu indelungat, ca el nu era pene si os, ci ideea desavirsita a libertatii si zborului, neingradita de nimic.
Pescarusul Fletcher Lynd, desi era inca foarte tinar, stia ca nici o alta pasare nu fusese mai brutal si mai nedrept tratata de Stolul sau, ca el. ” Nu-mi pasa ce spun „, se gindea el inversunat, cu ochii tulburati, pe cind zbura spre Stincile Indepartate. ” Zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo-colo! Asta poate sa faca si un … tintar! Doar un tonou in jurul Batrinului Pescarus, in gluma, si iata-ma Proscris! Oare sint orbi ? Nu-si dau seama ? Nu-si pot imagina ce extaz este sa stii sa zbori cu adevarat? Nu-mi pasa ce gindesc. O sa le arat eu ce inseamna ca zbori! O sa fiu pur si simplu un proscris, daca asa vor ei! O sa fac eu sa le para rau..”

O voce rasuna in el si, desi foarte blinda, il facu sa tresara atit de puternic, incit se clatina, impiedicindu-se in vazduh.

” Nu fii prea aspru cu ei, Pescarus Fletcher. Izgonindu-te ceilalti pescarusi si-au facut rau numai lor si, intr-o buna zi, isi vor da seama de asta. Intr-o buna zi, vor vedea si ei ce vezi tu acum. Iarta-i si ajuta-i sa inteleaga.” Chiar linga aripa lui dreapta, zbura cel mai stralucitor pescarus alb din lume, plutind cu usurinta, fara sa-si miste vreo pana, si asta la viteza maxima pe care el, Fletcher, o putea atinge. Pentru o clipa, tinara pasare fu cuprinsa de panica.

” Ce se intimpla ? Am innebunit ? Am murit ? Ce-i asta?”

Joasa si calma, vocea ii patrunse gindul, cerind un raspuns. ” Pescarusule Fletcher Lynd, vrei sa zbori ?”

” DA, VREAU SA ZBOR !”

” Pescarus Fletcher Lynd, doresti asta atit de mult incit sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavirsesti si, intr-o zi, sa te intorci din nou la ei ca sa-i ajuti si pe ei sa se desavirseasca ?”

Nu incapea minciuna in fata unei asemenea fapturi magnifice si maiestre, ori cit de mindru si jignit s-ar fi simtit Pescarusul Fletcher. ” Doresc, ” spuse el incet.

” Atunci Fletch, ” ii spuse faptura stralucitoare, si vocea era nespus de blinda, ” sa incepem cu Zborul Orizontal…”
Partea a III-a
Jonathan se rotea incet peste stincile indepartate, urmarindu-l pe Fletcher Pescarus.

Acest tinar neinstruit, era un elev aproape perfect. In vazduh era puternic, usor iute, dar cu mult mai important decit toate acestea, o dorinta arzatoare il indemna sa zboare. Iata-l acum venind, o silueta cenusie, neclara, tisnind cu forta dintr-un picaj trecind ca un fulger pe linga instructorul sau, cu o suta cincizeci de mile pe ora. Se angaja brusc intr-un alt tonou lent de saisprezece puncte, numarind cu glas tare : „…opt …noua …zece …vezi, Jonathan, sint in pierdere de viteza … Unsprezece …vreau sa capat siguranta in opriri, ca tine …doisprezece …pe dracu, nu merge deloc …treisprezece …ultimele trei puncte …fara …paisprezece… AUU ! ”

Pierderea de viteza fu cu atit mai nereusita cu cit Fletcher era peste masura de furios la gindul esecului. Cazu pe spate, se rostogoli, se izbi intr-o vrila inversa si isi reveni intr-un tirziu, gifiind, la o suta de picioare mai jos de instructorul sau.

” Iti pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sint un dobitoc! Un prost! Incerc si incerc si nu iese nimic !”.

Pescarusul Jonathan se uita in jos, la el si dadu din cap. ” N-o sa-ti iasa, atita vreme cit pornesti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe ora la pornire. TREBUIE sa pornesti mai lin! Hotarit, dar lin, nu uita !” Cobori si el la nivelul pescarusului mai tinar. ” Hai sa incercam impreuna, in formatie. Si fii atent la pornire. O pornire usoara, lina.”

Dupa trei luni, Jonathan mai avea sase elevi, toti Proscrisi, dar curiosi sa afle ce insemna zborul, bucuria pe care ti-o poate oferi. Le era mai usor sa exerseze zborul la inaltimi mari decit sa inteleaga sensul zborului.

” Fiecare dintre noi este, in adevar, o idee a Marelui Pescarus, o nesfirsita idee de libertate”, le spunea Jonathan seara, pe plaja, ” si zborul perfect este numai un pas in directia exprimarii adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita. De aceea aceste exercitii de zbor rapid sau lent, acrobatia aeriana…” …dar elevii lui dormeau, extenuati in urma unei zile de zbor.

Le placea sa exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dadea senzatii tari si le domolea foamea de invatatura, care crestea cu fiecare lectie. Dar niciunul dintre ei, nici macar Pescarusul Fletcher Lynd, nu ajunsese sa creada ca zborul ideilor putea fi la fel de real ca si zborul vintului si al penelor.

” Intregul vostru trup, de la o aripa la alta „, le spunea alta data Jonathan, ” nu este altceva decit gindul vostru, intr-o forma vizibila. Daca sparge-ti lanturile in care va este ferecat trupul…”. Dar orice le spunea el, parea doar o placuta nascocire, iar ei aveau nevoie de somn. De-abia peste o luna, Jonathan le-a spus ca era timpul sa se intoarca la Stol.

” Nu sintem gata ! ” spuse Pescarusul Henry Calvin. ” Nu vom fi bineveniti ! Sintem Proscrisi. Doar nu putem sa ne impunem cu forta intr-un loc unde nimeni nu ne doreste ! ”

” Sintem liberi sa mergem unde vrem si sa fim ceea ce sintem ” raspunse Jonathan, ridicindu-se de pe nisip si intorcindu-se spre Est, catre locul unde traia stolul. Printre invatacei se simtea oarecare neliniste pentru ca Legea Stolului spune ca un proscris n-are voie sa se mai intoarca acasa, si de zece mii de ani aceasta lege nu fusese nicicind calcata. Legea spunea – STAI! Jonathan spunea DU-TE! si el strabatu-se deja o mila de drum. Daca ei mai zaboveau mult, te pomenesti ca Jonathan va infrunta de unul singur Stolul dusmanos.

” Dar daca tot nu mai facem parte din Stol, de ce sa respectam legea ? ” spuse Fletcher, destul de sfios. ” Si apoi, daca se isca vreo lupta, mai bine sa fim acolo, cu Jonathan „.

Pornira in zbor dinspre vest, opt pescarusi, cite patru asezati in romb, aripa linga aripa. Ajunsera pe plaja unde se tinea Sfatul Stolului, cu o suta treizeci si cinci de mile pe ora, Jonathan in frunte, Fletcher tinindu-se precis in dreapta lui, Henry Calvin jucaus la stinga. Apoi, intreaga formatie facu un tonou spre dreapta perfect sincronizati …orizontal …invers… iar orizontal, cu vintul care-i biciuia pe toti.

Tivliturile si ciriiturile obisnuite ale Stolului fura taiate brusc, parca formatia de pescarusi ar fi fost un cutit urias, si opt mii de ochi de pescarusi ii urmareau fara sa clipeasca. Unul cite unul, cei opt pescarusi se avintara cu putere in sus, intr-un looping complet, dupa care zburara jur-imprejur, aterizind incet, in picioare pe nisip. Apoi, ca si cum asta se intimpla in fiecare zi, Pescarusul Jonathan incepu sa critice zborul. ” In primul rind „, spuse el, zimbind cam strimb, ” a-ti cam intirziat la alcatuirea formatiei…” Vorbele lui trecura ca un fulger prin Stol. Astia erau Proscrisi! Si s-au intors! Una ca asta… nu s-a mai intimplat!
Prorocirea lui Fletcher in legatura cu o eventuala lupta se topi in confuzia Stolului. ” OK, stim cu totii ca sint Proscrisi ” spuse un pescarus mai tinar, ” dar fir-ar sa fie, unde-or fi invatat sa zboare atit de bine ?” Fu nevoie de o ora intreaga pina ce porunca Batrinilor patrunse in Stol: ” Ignorati-i!. Pescarusul care sta de vorba cu un Proscris va fi el insusi Proscris. Pescarusul care acorda atentie unui Proscris incalca Legea Stolului.”

Din acea clipa pescarusii le intoarsera spatele. Dar Jonathan nu parea prea impresionat. Isi tinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se intrunea Sfatul si, pentru prima data, incepu sa-si sileasca elevii sa zboare cit puteau mai bine.

” Pescarus Martin !” striga el in vazduh, ” Zici ca stii sa zbori incet. Nu stii nimic, pina nu-mi dovedesti ! ZBOARA !”. Tacutul pescarus Martin William, surprins de iesirea instructorului, se depasii pe sine devenind un expert al zborului incet. In briza abia simtita, el isi indoi penele si se ridica, fara sa dea din aripi nici macar o data, de pe plaja pina in nori si inapoi. Tot asa Pescarusul Charles Roland zbura peste Great Mountain Wind, la doua zeci si patru de mii de picioare, si cobori albastru de aerul rece si rar, uluit si fericit, hotarit sa zboare si ai sus in zilele urmatoare.

Pescarusul Fletcher, care indragea acrobatia aeriana ca nimeni altul, reusi sa faca un tonou lent de saisprezece puncte, iar a doua zi dobori propriul record cu o tumba tripla, cu penele aruncind raze stralucitoare spre plaja de unde era urmarit pe furis, de mai multe perechi de ochi. Clipa de clipa, Jonathan se afla alaturi de fiecare dintre elevii sai, demonstrind, indemnindu-i, dindu-le sfaturi. Zbura cu ei prin intuneric, printre nori, prin furtuna din pura placere, in timp ce stolul se inghesuia jalnic pe pamint.

Dupa ce-si terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip si, cu timpul, incepura sa dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei nastrusnice, pe care ei nu le puteau intelege, dar mai avea si unele idei bune pe care le intelegeau cu totii.

Treptat, treptat, noaptea, in jurul elevilor se forma un alt cerc de pescarusi curiosi, care-i ascultau ore in sir, pe intuneric, ferindu-se sa vada sau sa fie vazuti unul de celalalt, disparind inainte de revarsatul zorilor.

La o luna dupa Reintoarcere, un prim Pescarus din Stol trecu linia si ceru sa ia si el lectii de zbor. Spunind acestea, Pescarusul Terrence Lowell deveni dintr-o data, o pasare osindita, un Proscris, dar in acelasi timp, al optulea elev al lui Jonathan.

Noaptea urmatoare, din Stol se desprinse Pescarusul Kirk Maynard care, impleticindu-se pe nisip, tirindu-si aripa stinga, se prabusi la picioarele lui Jonathan. ” Ajuta-ma”, spuse el incet, cu o voce de muribund. ” Mai mult ca orice pe lumea asta vreau sa zbor…” ” Hai atunci ” spuse Jonathan, ” hai sa ne ridicam impreuna, sa incepem ” ” Dar nu vezi ? Aripa…, nu pot sa misc aripa ” ” Pescarus Maynard, ai libertatea sa fii tu insuti, cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este Legea Marelui Pescarus. Adevarata Lege „. ” Vrei sa spui ca pot sa zbor ? ” ” Iti spun ca esti liber ” Si pur si simplu Pescarusul Kirk Maynard isi desfacu aripile, fara efort, si se ridica in vazduhul intunecat al noptii. Strigatul lui puternic, de la cinci sute de picioare inaltime, trezi Stolul : ” Pot sa zbor! Ascultati! POT SA ZBOR ! ”

La rasaritul soarelui, aproape o mie de pasari se adunasera linga elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau ca sint vazuti. Ascultau, incercind sa-l inteleaga pe Pescarusul Jonathan. El le vorbea despre lucruri foarte simple: ca e drept ca un pescarus sa zboare, ca libertatea este chiar natura fiintei lor, ca tot ceea ce se opune libertatii – ritual, superstitie sau orice alt fel de obstacol – trebuie inlaturat.

” Inlaturat”, se auzi o voce din multime, ” chiar daca este Legea Stolului?”

” Singura lege adevarata este aceea care ne conduce spre libertate „, spuse Jonathan. ” Alta nu este „.

” Cum iti inchipui ca noi o sa putem zbura ca tine ? ” se auzi o alta voce. ” Tu esti ales, inzestrat si divin, esti deasupra celorlalte pasari ”

” Priviti-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sint oare si ei alesi, inzestrati si divini ? Sint la fel ca voi,la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este ca ei au inceput sa inteleaga ceea ce sint cu adevarat, si au inceput sa treaca la fapte.”

Elevii lui, cu exceptia lui Fletcher, se foiau incurcati. Nu-si dadeau seama ce fel de drum strabatusera. Multimea se marea in fiecare zi; veneau sa puna intrebari, sa cada in extaz, sa-i batjocoreasca.

Intr-o dimineata, dupa lectia de zbor rapid pentru avansati, ii spuse Fletcher lui Jonathan: ” In Stol se spune ca tu, daca nu esti Fiul Marelui Pescarus, esti in orice caz cu o mie de ani inaintea vremii tale „.

Jonathan suspina. Iata la ce duce o intelegere gresita, se gindi el. Pentru ei esti ori diavol, ori Dumnezeu. ” Tu ce crezi Fletch ? Sintem oare inaintea vremii noastre ? ” Tacere lunga.

” Ma gindesc ca zborul, asa cum il intelegem noi, a existat dintotdeauna, si a asteptat sa fie descoperit de cineva; nu are nici-o legatura cu timpul. Putem sa spunem ca sintem inaintea comportamentului general. Zburam altfel decit ceilalti pescarusi ” Cam asa ceva „, spuse Jonathan, terminind cu o planare lina. ” In orice caz, mult mai buna explicatie decit aceea cu vremea noastra „.

Intimplarea avu loc peste o saptamina. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la sapte sute de picioare inaltime, tinind ca o dunga cenusie, foarte aproape de plaja, cind un pui de pescarus, la primul lui zbor, plana in calea lui, strigindu-si mama. Avind doar o zecime de secunda pentru a-l evita, Pescarusul Fletcher Lynd se izbi, spre stinga, cu o viteza de peste doua sute de mile pe ora, de o faleza masiva de granit. Stinca i se paru o uriasa de piatra care ducea spre o alta lume. O explozie de teama, de durere, si de intuneric, dupa care se trezi purtat la intimplare, pe un cer foarte ciudat, uitind, amintindu-si, uitind din nou; era infricosat, trist si, mai ales ii parea rau, nespus de rau. Auzi o voce, vocea pe care o auzise si atunci cind l-a intilnit pentru prima oara pe Jonathan Livingstone. ” Fletcher, sa nu uitam ca noi incercam sa ne depasim limitele una cite una, cu rabdare. Programul nostru prevede zborul prin stinca ceva mai tirziu, nu acum. ”

” Jonathan !? „.

” Cunoscut si sub numele de Fiul Marelui Pescarus ” ii spuse instructorul sec.

” Ce faci aici ? Faleza! Cum… eu… am murit ? ”

” Ei, Fletch, fii serios. Gindeste-te, daca-mi vorbesti, inseamna ca n-ai murit, nu ? Ai reusit sa faci altceva: ti-ai modificat cam brusc nivelul de constiinta. Acum, alege. Poti sa ramii aici, sa inveti la acest nivel – care de altfel e mult mai inalt decit cel pe care l-ai parasit – sau te poti intoarce sa lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batrinii sperau sa se intimple o catastrofa, dar nu credeam ca o sa mearga chiar asa usor.”

” Sigur ca vreau sa ma intorc la Stol. De-abia am inceput lectiile cu noul grup de elevi !”

” Foarte bine Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, ca trupul nostru nu e altceva decit gindirea insasi !… ”

Fletcher dadu din cap, isi desfacu aripile si deschise ochii la poalele stincii, in mijlocul Stolului care se strinsese acolo.

O larma de tivlituri si ciriituri se stirni din multime, cind facu prima miscare. ” Traieste! Cel care a murit traieste ! ” ” L-a atins cu virful aripii! L-a adus la viata! Fiul Marelui Pescarus ! ”

” Nu! El neaga asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit sa distruga Stolul” In multime erau patru mii de pescarusi, ingroziti de ceea ce se intimplase, iar strigatul ” DIAVOL !” trecu printre ei ca o furtuna pe ocean. Cu ochii stralucitori si cu ciocurile ascutite se adunara in jurul lui ca sa-l ucida.

” Te-ai simti mai bine daca am pleca, Fletcher ? ” il intreba Jonathan.

” Nu m-as impotrivi prea mult… ”

In acea clipa se aflau la o jumatate de mila departare, iar ciocurile scinteietoare ale pescarusilor se nimerira in gol.

” De ce oare ” spuse Jonathan nedumerit, ” cel mai greu lucru pe lume este sa convingi o pasare ca e libera si ca cu putin efort si-o poate dovedi siesi ? De ce oare o fi atit de greu ?”

Brusca schimbare de scena il facea inca pe Fletcher sa clipeasca.

” Ce-ai mai facut ? Cum am ajuns aici ? ”

” Doar tu ai vrut sa pleci din mijlocul multimii, nu ? ”

” Da, dar cum ai… ”

” Simplu, Fletcher. Prin exercitiu. ”

Spre dimineata, Stolul se potolise; nu insa si Fletcher. ” Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata de mult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavirseasca ”

” Da, sigur. ”

” Nu inteleg cum poti iubi un cird de pasari care tocmai au incercat sa te ucida. ”

” Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei s-o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cind intelegi asta. Imi aduc aminte, de pilda, de un tinar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepind sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stincile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul sau paradis si conduce intregul Stol intr-acolo. „

Fletcher se intoarse spre instructor, cu teama in ochi. ” Eu sa conduc ? Adica cum, eu sa conduc ? Tu esti dascal aici. Doar n-ai sa pleci? ”

” Zau ? Nu crezi ca s-ar putea sa mai existe si alte Stoluri si alti Fletcher care sa aiba mai multa nevoie de un dascal decit cel de fata care, oricum e pe drumul cel bun catre lumina ? ”

” Eu ? Jon, eu nu sint decit un pescarus obisnuit, iar tu esti… …unicul Fiu al Marelui Pescarus, Nu ? ”

Jonathan suspina si se uita in larg. ” Nu mai ai nevoie de mine. In fiecare zi trebuie sa descoperi cite putin din adevaratul, nemarginitul Fletcher Pescarus. El iti este dascal. Trebuie sa-l intelegi, trebuie sa-i urmezi invatatura. ” O clipa mai tirziu, trupul lui Jonathan se clatina in aer, pilpiind si deveni transparent. ” Nu le da voie sa umble cu zvonuri prostesti despre mine, sa faca din mine un zeu. Ne-am inteles Fletch ? Sint numai un pescarus. Imi place sa zbor, nu zic nu… ”

” Sarmane Fletch, sa nu crezi ce-ti spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveste cu gindul, descopera ceea ce stii deja si vei vedea cum trebuie sa zbori. ” Pilpiirea inceta. Pescarusul Jonathan disparuse in vazduh.

Nu peste mult timp, Fletcher se ridica cu greu si dadu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lectie. ” Pentru inceput,” spuse el apasat, ” trebuie sa intelegeti ca un pescarus este ideea nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta, nu este decit gindul vostru insusi.”

Tinerii pescarusi il priveau neincrezatori. ” Ce sa spun, ” se gindeau ei, ” oare asta e o regula pentru un looping ? ” Fletcher suspina si o lua de la capat. ” Bun…Foarte bine „, spuse el aruncindu-le o privire critica. ” Sa incepem cu Zborul Orizontal.” Si zicind acestea, intelese dintr-o data ca prietenul sau nu fusese cu nimic mai divin decit el insusi.

Fara limite, Jonathan? se gindea el. Ei atunci nu va trece multa vreme si voi aparea ca din senin pe plaja ta ca sa-ti arat cite ceva din tehnica zborului !.
Si desi incerca sa para in ochii lor sever, asa cum s-ar fi cuvenit, pescarusul Fletcher isi vazu dintr-odata elevii, pentru o clipa numai, asa cum erau ei de fapt; si-i placu la nebunie ceea ce vazu.

Fara limite Jonathan ? isi spuse in gind si zimbi.
Pornea pe calea lui spre desavirsire.

Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), de Valeriu Butulescu

Se dedică distinsului teatrolog MIRCEA GHIŢULESCU

 

Personaje:

Brâncuşi, 81 ani

Alex, pictor, 42 ani

Natalia, pictoriţă, 39 ani

Aldescu, medic

Arhiepiscopul Teofil

Mihai

John, american de origine română

Robert – reporter

Acţiunea se petrece la Paris, în atelierul Artistului, pe 15 – 16 martie 1957. 

Paris. Atelierul lui Brâncuşi din Fundătura Ronsin. 15 martie 1957 spre seară. O masă rotundă, joasă cu patru scaune pătrate, un banc de lucru pe care se află sculpturi începute, din lemn şi piatră. Două Coloane din lemn, de înălţimi diferite, un Cocoş şi o Pasăre domină fundalul. Pe o măsuţă pătrată, două lucrări ovoidale din marmură albă. Alături, un Peşte, aşezat pe o placă metalică. În colţ, o bancă de lemn masiv şi o masă lungă, ţărănească. Pe perete atârnă securi, topoare, fierăstraie, dălţi, ciocane şi alte unelte necesare unui sculptor. În dreapta, bucăţi de lemn şi piatră, parţial prelucrate. Atelierul are două ferestre şi trei uşi: una de intrare, o uşă spre camera se zi şi una care dă spre terasă. În centru, Poarta de lemn, cu contur romboedric. 

Scena 1

Brâncuşi, Alex.

Alex stă pe bancă şi scrie. Brâncuşi trece încet, într-un scaun cu rotile, prin faţa lucrărilor sale. Se opreşte în faţa Păsării de aur.

BRÂNCUŞI: O năzuinţă adevărată nu poate fi decât verticală! Aceasta este chemare a cerului, nu pasăre…

ALEX: De ce nu i-aţi pus aripi, Maestre?

BRÂNCUŞI (vesel): Fără aripi se înalţă mai repede! În zborul absolut, aripa este o piedică… Ideea e totul…

ALEX (scrie): Sunteţi idealist…

BRÂNCUŞI (aspru): Eu fac idei din materie, lovind cu dalta! Ideile mele au greutate! Au sex! Respiră!

ALEX (scrie grăbit în caietul său): Au sex… Respiră…

BRÂNCUŞI (blând): Nu te sfii, Alex! Întreabă, dacă nu înţelegi! Jumătate din admiratorii mei nu pricep nimic!

ALEX (îngândurat): Păsările acestea măiestre… Stau nemişcate şi totuşi, se înalţă…

BRÂNCUŞI: Mobilitatea formei fixe! În acest paradox se ascunde măiestria lor…

ALEX: Sculpturi dinamice…

BRÂNCUŞI (aprins): Sunt păsări de piatră! Ele se vor ridica în mintea ta, dacă vor găsi acolo suficientă lumină! Şi zborul lor va fi nesfârşit! Un zbor de piatră!

ALEX: Sunteţi materialist, totuşi…

BRÂNCUŞI: Sunt realist, băiete! Dar văd realul în liniile lui esenţiale…

ALEX (scrie): …în liniile lui esenţiale

BRÂNCUŞI: (mirat): Ce naiba scrii acolo?…

ALEX: Notez vorbele dumneavoastră! Sunt propoziţii de aur…

BRÂNCUŞI: Serios?

ALEX: Tot ce spuneţi este memorabil… Ar trebui să vă scrieţi memoriile!

BRÂNCUŞI: N-am încredere în hârtii! Prea uşor le împrăştie vântul…

ALEX: Viaţa dumneavoastră, în aforisme…

BRÂNCUŞI: De ce să mâzgălesc hârtia, când pot să scriu în bronz?

ALEX (scrie): … în bronz…

BRÂNCUŞI: Memorii? (Îşi priveşte atent lucrările.) Mi-am topit amintirile în aceste forme! Învăţaţi să citiţi! (Privirile lui Brâncuşi se opresc asupra Peştelui.) Alex, ce crezi că reprezintă această dihanie?

ALEX: Este un Peşte, maestre…

BRÂNCUŞI (încruntat): Un peşte înecat! Zace pe fundul bălţii!

ALEX: Dar este o capodoperă! Are un singur punct de sprijin…

BRÂNCUŞI (rece): Îi lipseşte orgoliul! Nu are năzuinţe… Acoperă-l cu ceva!

ALEX: Energia sa este lăuntrică! Un strigăt axiologic… Explozie ontologică…

BRÂNCUŞI (iritat): La dracu! Spui vorbe fără rost! Ai învăţat asta de la esteticieni! (Agită bastonul.) Nenorocitul acesta de Peşte nu vrea să se ridice! Înseamnă că e neterminat! O platitudine spaţială…

ALEX: Maestre! Este un triumf al simplităţii!

BRÂNCUŞI (furios): E prea greu, de aceea nu se ridică! Mai trebuie lucrat! Numai cioplind scoţi măreţie din materie… Elimini ce e de prisos, şi ea va creşte… (Arată cu bastonul spre Peşte.) Nu vreau să-l văd!

ALEX (acoperă Peştele cu o bucată de pânză): Mare păcat…

BRÂNCUŞI (blând): Când eram copil, visam că plutesc peste copaci şi case… (Oftează.)Acum, de când mi-am rupt femurul, parcă mai tare mă frământă dorul de înălţime…(Pauză.) E ridicol! Să vrei să zbori, când nu te mai ţin picioarele…

ALEX: Sunteţi un titan al artei moderne…

BRÂNCUŞI (trist): Un titan cu picioare de lut… Un olog care vrea să zboare… (Are lacrimi în ochi.)

ALEX (îngenunchează în faţa lui Brâncuşi): Nu se poate! Un titan nu plânge…

BRÂNCUŞI: Băiete! Uneori şi titanii plâng. Plâng cu lacrimi titanice…

ALEX (notează în caiet): Plâng cu lacrimi titanice…

BRÂNCUŞI: Cel ce creşte se va zdrobi cândva de propriile-i limite. (Arată spre Pasărea de aur.) Pasărea aceasta îşi simte marginile. Pentru ea, lumea devine strâmtă… Cerul, o colivie din ce în ce mai mică…

ALEX: Nu înţeleg…

BRÂNCUŞI (resemnat): Pasărea s-a eliberat de pământ. De-acum, va fi captiva cerului…

ALEX (notează): captiva cerului …

BRÂNCUŞI (surâzător): Eram copil. Găsisem o pană pe malul gârlei. Nimic mai banal. Şi totuşi, am avut o tresărire. Mi-am zis: nu cumva pe deasupra o fi trecut un înger?

ALEX (notează, încântat): … nu cumva, pe deasupra…

BRÂNCUŞI: Acesta este darul lui Dumnezeu! Să simţi heruvimi, acolo unde cei mulţi văd gâşte…

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI: Fii liniştit! Iisus, după moarte a rătăcit şase săptămâni pe pământ. Credea că mai poate rezolva ceva, săracul! Eu o să mă înalţ imediat! Nu vreau să vă încurc! Promit!

ALEX: De ce să plecaţi? Lumea vă adoră…

BRÂNCUŞI: Ca să fii adorat, trebuie să pleci! Iar cei rămaşi vor spune: A fost un om bun, bine că s-a dus! Am scăpat de el! Hai să-l venerăm!

ALEX (încurcat): Să vă duc pe terasă?

BRÂNCUŞI: Călcăm pe Dumnezeu, fiindcă e pretutindeni! (Porneşte scaunul cu rotile în direcţia uşii de la terasă.) Scoate-mă din cripta aceasta veselă! Vreau să privesc stelele! Vreau spaţiu, Alex! Spaţiu…

Alex împinge scaunul cu rotile în afara scenei, pe uşa de la terasă. Revine în scenă, închizând uşor uşa în urma lui. Intră Natalia cu o plasă încărcată în mână. 

Scena 2

Alex, Natalia.

NATALIA (îngrijorată): Unde-i maestrul?

ALEX: Se reculege. (Citeşte o însemnare din caiet.) Singur, faţă în faţă cu cerul! (Cu însufleţire.) Natalia! Ai găsit urzici?

NATALIA: O, Doamne! Aici nimeni nu vinde aşa ceva! Noroc că ştiu eu câteva tufe, la calea ferată… (Scoate o pungă cu urzici din plasă.) Uite ce frumoase sunt! Ai grijă! Muşcă mai rău ca un critic de artă!

ALEX (priveşte mirat urzicile): Astea-s urzici? Nu seamănă cu ale noastre… Aşa mari?

NATALIA (zâmbind): Urzici pariziene!

ALEX (bucuros): Maestrul va fi încântat. E mâncarea sa preferată în postul mare! Urzici cu mălai..

Se aud lovituri de baston în uşa de la balcon. Alex aleargă şi deschide uşa. Intră Brâncuşi. Alex împinge uşor scaunul cu rotile spre centrul scenei. 

Scena 3

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (nemulţumit, către Alex): M-ai abandonat pe terasă! Frumos se mai poartă tinerimea de azi…

ALEX (încurcat): Maestre! Aţi cerut să vă las singur…

BRÂNCUŞI: Ei, şi? Parcă tu trebuie să faci neapărat ce-ţi spune un bătrân cărpănos…

NATALIA (binevoitoare): Bună seara, maestre!

BRÂNCUŞI (iritat, către Alex): Mă duci prea repede! Crezi că sunt Orient Expres? Întoarce! Acum lasă-mă! Pleacă! Mă descurc şi fără tine. Vreau să intru pe Poartă!

Alex întoarce scaunul, după care revine lângă Natalia. Brâncuşi manevrează singur rotilele. Trece cu scaunul pe Poartă.

BRÂNCUŞI (vesel, într-un limbaj neaoş, ţărănesc): Bună sara, oameni buni! Printr-o Poartă de lemn am plecat eu în lume… Arcul de Triumf al lu’ Constandin Dulgheru, băiatu’ lu’ Niculaie Brâncuş… Un brad din Brădiceni…

ALEX (scrie în grabă): Superb…

Natalia pune plasa jos. Ia o bucată de carton şi începe să deseneze un portret al lui Brâncuşi.

NATALIA (către Alex): Atenţie! Îşi deschide sufletul…

BRÂNCUŞI (cu însufleţire): La şapte ani plecai în pribegie, tocmai în Târgul Jiului… Doamne, ce loc minunat!

ALEX (scrie crispat): Credeaţi că e centrul lumii!

BRÂNCUŞI (îl fulgeră cu privirea; revine la limbajul literar): Asta cred şi acum!(Încordat.) Târgul a fost şi va rămâne centrul lumii mele….

NATALIA (desenează): Mai departe…

BRÂNCUŞI: Tata m-a adus înapoi în sat… Păzeam oile pe malul Bistriţei. Apa aceea a fost primul meu dascăl de sculptură! Bistriţa m-a învăţat răbdarea de a şlefui…

ALEX (scrie, entuziasmat):… răbdarea de a şlefui…

BRÂNCUŞI (râde): Doamne, ce mai pietre! Ovoidale, gestante, pline de sensuri…(Tuşeşte.) Acolo, în luncă, am organizat prima mea expoziţie personală! Toate oile au participat la vernisaj…

NATALIA: Credeţi că Sena…

BRÂNCUŞI (aspru): Pietrele din Sena nu seamănă cu cele din albia copilăriei mele! Au deja stil, îmi par academice… Pentru mine sunt reci şi fără grai!

ALEX (notează): Reci şi fără grai…

BRÂNCUŞI: Eu am crescut pe izlaz… N-am avut guvernantă! Franţuzeşte am învăţat singur. Doică mi-a fost o vacă… (Pauză.) Şi am muncit de mic. Ucenic la un negustor de butoaie, băiat de prăvălie, birtaş. Mă jucam şi visam doar în pauza de masă. (Oftează.)Munca pentru copii este un supliciu…

NATALIA: Dar la Craiova?

BRÂNCUŞI: Spălam halbe de bere, în piaţa gării. Nouă ani am trăit în acest oraş binecuvântat… Nişte oameni buni, Dumnezeu să-i răsplătească, m-au dat la şcoală… Acolo am pus mâna pe o daltă adevărată…

Sună telefonul. Brâncuşi se opreşte. Entuziasmul său dispare.

ALEX: O, ce pacoste!

NATALIA: Nu răspunde!

BRÂNCUŞI: Răspunde, Alex!

ALEX (ridică receptorul) Alo! Mais qu’ est-ce que vous voulez? Le maitre est malade! Non, non! Pas du tout! Au revoir! (Închide telefonul.)

NATALIA: Cine a fost?

ALEX: Ziarişti! Vor un interviu!

BRÂNCUŞI: Corbii se rotesc deasupra atelierului! Au miros bun. Niciodată nu se înşeală…

ALEX (ia caietul): Să revenim, maestre…

BRÂNCUŞI (plictisit): Ajunge! Ce rost au poveştile astea?

NATALIA (continuă să deseneze): Câteva cuvinte despre viaţa dumneavoastră la Bucureşti…

BRÂNCUŞI : Eram tânăr… Făceam busturi foarte simpatice. Deveneam din zi în zi tot mai clasic…

ALEX: Când aţi părăsit linia tradiţională?

BRÂNCUŞI (aspru): Eu n-am abandonat niciodată tradiţia! Am întinerit-o, coborând în era începutului…

NATALIA: Ca să continuaţi şcoala v-aţi vândut pământul?

BRÂNCUŞI (indispus): Cum să-l vând, mă, cum să-l vând? Am făcut un schimb… I-am dat lui Grigore partea mea de moştenire… două hectare! Am primit în schimb Europa de Vest, şi America! (Râde.) Bună afacere…

ALEX: Aţi deschis un drum nou?

BRÂNCUŞI: Am deschis un nou labirint! Unul luminos, drept, geometrizat… Cine

intră în labirintul meu nu se rătăceşte! Dar nu mai poate ieşi din el! E fără

sfârşit…

ALEX: Era necesar…

BRÂNCUŞI (exaltat): Nu putem dăltui întruna bărbaţi voinici şi crupe de cai… Carne, fibră, tendoane! Martiri bătuţi în cuie pe scânduri năclăite de sânge… Cadavre, cadavre şi iar cadavre! Mi-am zis: ajunge!

NATALIA: Sărutul reprezintă o fascinaţie neolitică…

BRÂNCUŞI (concentrat): E primitivist, asta vrei să spui! Aşa am vrut eu să fie! Pentru că nu Rodin, ci omul primitiv descoperi sărutul… O îmbrăţişare monolitică. Întreg fundamental… Să contopeşti într-un bloc de marmură, două fiinţe răvăşite de dragoste…(Pauză.) Arta primitivă era pură… Artiştii lucrau din plăcere, nu la comanda unor ministere! Natura era singurul lor dascăl. Nu apăruseră criticii, nici academiile…

NATALIA: La temelia lumii aţi aşezat Sărutul!

BRÂNCUŞI: Exact! Sărutul este un început cosmogonic… (Scoate din buzunar un caiet şi un creion.) Ia sărutaţi-vă, voi doi!

ALEX (încurcat): Maestre!

BRÂNCUŞI: Sărutaţi-vă, oameni buni! Sunteţi căsătoriţi! Presupun că vă iubiţi!

Natalia şi Alex se apropie, sărutându-se cu oarecare reţinere.

BRÂNCUŞI: Nu aşa, mă! Ce dracu! Sunteţi încă tineri! Unde vă e forţa şi vigoarea?(Autoritar.) Îngenuncheaţi, unul în faţa celuilalt! Dragostea e, înainte de toate, respect reciproc. Îmbrăţişaţi-vă!

Natalia şi Alex îngenunchează şi se îmbrăţişează, sărutându-se. Brâncuşi execută o schiţă în caietul său.

BRÂNCUŞI: Aşa! Foarte bine! Văd că vă pricepeţi!… Stop! Acum nu mişcaţi! În gestul vostru vreau să contopesc miliarde de foste iubiri… Miliarde de iubiri viitoare…(Desenează atent.) Staţi, mă, nemişcaţi, măcar o clipă! (Pauză.) Vreau să fac un sărut ascendent…. Aceea nu e artă, dacă nu vă înalţă sufletul măcar cu un deget… Gata! V-am cununat pentru a doua oară! Aceasta va fi nunta voastră de piatră! Veţi rămâne aşa înlănţuiţi, în veşnicie… (Cască.) Îmi trebuie o bucată de marmură… Ehei! N-a adormit încă muza lui Brâncuşi… (Vizibil obosit.) Dar eu am obosit… Mă lasă puterile… Şi somnul mă cheamă în noaptea lui… (Cască.) Somnul… Margine a uitării… Un început de moarte…

Brâncuşi aţipeşte. Caietul său cu schiţe cade pe podea. Natalia şi Alex continuă să rămână îmbrăţişaţi.

ALEX (către Natalia, în şoaptă, privind fascinat spre Brâncuşi): Ai auzit? Margine a uitării…

NATALIA (încet, tulburată): Un început de moarte…

Natalia şi Alex se ridică, apropiindu-se încet de scaunul lui Brâncuşi.

ALEX (încet): Trebuie să se odihnească.

Brâncuşi doarme. Alex împinge în tăcere scaunul cu rotile spre încăperea din stânga. Natalia ridică de jos caietul, privind schiţa.

NATALIA (cu uimire): Câteva trăsături… Câtă precizie!.. Şi ce economie de mijloace… Esenţialul! Nimic mai mult! Ce linii sigure lasă în urma ei o mână tremurândă! (Pune caietul pe masă. Alex revine. Mihai dă buzna în scenă.) 

Scena 4

Natalia, Alex, Mihai.

NATALIA (mirată): Mihai!

ALEX: S-a întâmplat ceva?

MIHAI (gâfâie): Iertaţi-mă! Am dat buzna, aşa, neanunţat… Vin direct de la club. E o chestiune arzătoare…

NATALIA: Ce vrei să spui?

MIHAI (cu entuziasm): Americanii ne vor scăpa de comunişti! România este aproape liberă! (Profetic.) Legiunea din emigraţie nu doarme! Occidentul ne dă arme! Gata cu bolşevicii! Debarcăm la Constanţa!

ALEX: Eşti nebun!

MIHAI (tăios): Eliberarea ţării tale ţi se pare o nebunie?

NATALIA: Pe mine vă rog să mă iertaţi! Am treabă la bucătărie… (Ia plasa cu cumpărături şi se retrage.)

ALEX (către Mihai): Calmează-te! Ia loc!

MIHAI (se aşează): În patrie domneşte teroarea roşie! Nu putem sta cu mâinile în sân!

ALEX: Ştiu, Mihai. Citesc şi eu presa…

MIHAI (revoltat): Ascultă! Eu nu-ţi vorbesc din ziare! Eu am fugit din propria mea ţară! Cinci ani am pătimit în iadul de la Sighet! Pentru ce? Delict de opinie! Floarea naţiunii zace în puşcării…

ALEX: Toate acestea mă dor. Dar ce putem noi face?

MIHAI: Grupul nostru a redactat notă de protest adresată Kremlinului. (Scoate o hârtie din geantă.) Intelectualitatea din exil cere sovieticilor să părăsească imediat România!

ALEX (priveşte nota, zâmbind amar): Tare se va mai speria Moscova! Armata Roşie o să intre în panică!

MIHAI: Eşti foarte spiritual, bag seama! Important e să luăm atitudine! Lumea trebuie să vadă că ursul valah nu hibernează la infinit! (Pauză.) Apropo de infinit… Ce crezi? Brâncuşi va semna?

ALEX: Maestrul e bolnav… Nu suportă politica…

MIHAI (sec): Trebuie lămurit! E timpul să facă şi el ceva pentru ţara sa!

ALEX (se ridică revoltat): Ascultă, Mihai! Pentru ţară, Brâncuşi a făcut mai mult decât orice partid politic…

Se aud lovituri de baston în uşa de la dormitor. Alex se îndreaptă în fugă spre uşă. Mihai se ridică.

ALEX: Maestre, vin imediat! (În uşă îşi face apariţia Brâncuşi, în scaunul său cu rotile. Alex îl ajută.) 

Scena 5

Brâncuşi, Alex, Mihai.

BRÂNCUŞI (către Alex): De ce mă laşi să dorm? Cine ţi-a dat voie? Timpul omului bătrân e preţios! Trebuie să sculptez… Mi-ai adus material?

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (dă cu ochii de Mihai): Dumnealui ce vrea?

ALEX (face prezentarea): Domnul avocat Mihai. Luptător pentru eliberarea naţională…

BRÂNCUŞI (îi întinde mâna binevoitor): Bravo! Libertatea este cauză sfântă…

Pot să te ajut cu ceva, domnule?

MIHAI (îi strânge călduros mâna): Mă simt de-a dreptul flatat, maestre… Patria noastră se tânguie sub cizma bolşevică… Sunt convins că nu iubiţi comuniştii…

BRÂNCUŞI (către Alex): Caută-mi o bucată de marmură, nu prea mare… Vreau să lucrez… (Către Mihai.) Ai ghicit, domnule avocat! Nu-mi plac comuniştii! Sunt nişte ticăloşi… Mai odioşi chiar decât legionarii… (Alex iese.)

MIHAI (uluit): Comparaţia este uşor deplasată… (Nesigur.) De fapt, ce opţiune politică aveţi, maestre?…

BRÂNCUŞI: Ideologia mea este sublimul redus la esenţe. Eu cred că frumuseţea reprezintă echitatea absolută, domnule! Fac parte din partidul oamenilor sensibili. O grupare politică neînsemnată, mereu în opoziţie…

MIHAI: Comuniştii vă nesocotesc opera! Am văzut oi păscând în jurul Coloanei!

BRÂNCUŞI (cu însufleţire): Oi? Doamne ce frumos! Foarte bine! Foarte bine! Nu-mi pot imagina o Românie fără oi! (Visător.) Ţara mea este cea mai frumoasă stână din lume!

MIHAI (cu dispreţ): Opincarii au ajuns la putere…

BRÂNCUŞI (grav): Domnule, eu am purtat opinci… De regulă, opincarii sunt oameni cinstiţi, care n-au bani să-şi cumpere pantofi. Am întâlnit înţelepţi în opinci, am văzut proşti cu joben şi monoclu… Eu cred că ţara noastră e condusă de trepăduşi, nu de opincari. Gândeşte-te bine!

MIHAI (mecanic): Patrioţii adevăraţi iubesc naţiunea fără să gândească!

BRÂNCUŞI (uşor ofensat): Amice, cine nu gândeşte nu iubeşte! Nu există naţiune fără raţiune!

MIHAI (iritat, îi întinde nota de protest): Vreţi să semnaţi protestul intelectualilor împotriva ocupantului sovietic?

BRÂNCUŞI (calm, pune nota pe masă): Semnez! Dar să ştii că o ţară nu se eliberează cu autografe!

MIHAI: Ruşii sunt nişte nemernici!

BRÂNCUŞI: Mihai, să nu râzi niciodată de o pădure, chiar dacă ai văzut în ea câţiva copaci bezmetici!

MIHAI: Guvernul lui Hruşciov vrea să…

BRÂNCUŞI (tare): Hruşciov? N-am auzit de el! Eşti dezinformat, prietene! La ruşi, Dostoievski e şef de stat! Rubliov, Puşkin şi Ceaikovski sunt comisari ai poporului…

MIHAI (disperat): Cum puteţi să-i apăraţi? La Târgu Jiu au tras cu tractorul de Coloana Infinitului…

BRÂNCUŞI (uşor agitat): Zvonuri. Nu cred! N-au cum să o răstoarne! Postamentul Coloanei este întreaga Oltenie…

MIHAI (apăsat): O vor da jos! Vă spun eu! Pentru ei Coloana nu înseamnă nimic! Artă pentru artă. Un moft mic burghez… O vor da la topit…

BRÂNCUŞI (tremură în scaun): Minţi, domnule avocat! Vrei să amărăşti zilele unui om bătrân… Coloana este nemuritoare…

MIHAI: Nu e suficient de înaltă!

BRÂNCUŞI (cu lacrimi în ochi): Gorjul nu va avea niciodată ceva mai înalt!

MIHAI (râde): Nu are mesaj! În vârf trebuia să-i puneţi un vultur, un soldat sovietic, o flacără nestinsă…

BRÂNCUŞI (izbucneşte): Ce spui? Nu are mesaj? Am împletit în ea destinele a milioane de oameni! Ce vulturi, mă, ce soldaţi?… Deasupra ei nu poate fi decât cerul albastru! Coloana este un stâlp cosmic, prostule!

MIHAI: Maestre, vă rog frumos…

BRÂNCUŞI (profund indignat): Ajunge! Du-te la grădina zoologică, dacă vrei să vezi vulturi! Piei din faţa mea! (Tare.) Alex! Alex! (Intră Alex, tulburat, cu o bucată de marmură în braţe.)

ALEX (îngrijorat): Ce s-a întâmplat?

BRÂNCUŞI (arată spre Mihai, cu mâna tremurândă): Domnul acesta vrea să plece! Te rog să-l conduci! Scoate-l din labirintul meu! Audienţa s-a terminat!

MIHAI: Maestre, îmi pare rău! N-am fost bine înţeles…

ALEX: (îl conduce pe Mihai, fără să lase piatra din braţe): Mihai, te rog frumos… u e momentul…

MIHAI: Îmi cer scuze…

ALEX: Nu acum…

MIHAI (stânjenit): La revedere!

ALEX (încurcat): Bună ziua!

Mihai iese. Alex împinge uşa în urma lui. Continuă să ţină piatra în braţe. 

Scena 6

Brâncuşi, Alex.

BRÂNCUŞI (tremură indignat): Ai auzit, Alex? Tipul acesta obscur vrea neapărat o flacără nestinsă… Mă întreb la ce i-ar folosi! Oricum, nu se va lumina niciodată…

ALEX: Liniştiţi-vă, maestre! N-a vrut să vă supere…

BRÂNCUŞI (mai liniştit): Atenţie! Nu lăsaţi sufletele obscure să se ridice prea sus, că vor confisca soarele…

ALEX: E un om bun, vă repet…

BRÂNCUŞI (cuprins de remuşcări): Sunt convins că e bun. Mi-a spus că e gata să moară pentru patrie. Cheamă-l înapoi! Să rămână la noi la masă…

ALEX (îi vine tot mai greu să ţină piatra): Maestre…

BRÂNCUŞI: Unde duci bolovanul acela?

ALEX: E marmură… Dumneavoastră aţi cerut…

BRÂNCUŞI (arătând spre masa de lucru): Pune-o acolo! N-are rost să-o ţii în braţe… ( Alex pune marmura pe masa de lucru.) Vezi, Alex, eu nu pot duşmăni pe nimeni mai mult de un minut. Mihai are dreptate, în felul lui… Arta mea nu e pentru toţi… (Gânditor.)Păţeşti ca Dumnezeu. Când te ridici prea sus, cei mici nu te mai văd. Te declară inexistent…

ALEX (îşi ia caietul şi notează): Când te ridici prea sus, cei mici nu te mai văd… Formidabil! Maestre, de unde scoateţi aceste gânduri?

BRÂNCUŞI: Vorbesc în dodii! Pietricele, bine şlefuite. Esenţe… (Concentrat.) Alex, tu ce crezi? Bolşevicii vor doborî Coloana?

ALEX (ferm): Niciodată! Este nemuritoare…

BRÂNCUŞI (sceptic): Nepieritoare este parabola Scării Celeste! Tehnic vorbind, Coloana infinirii este un stâlp de fontă şi oţel, cu baza încastrată în beton. Dacă vor să o dea jos, o vor da! E robustă, dar nu poate lupta la infinit cu puterea populară…

ALEX (tulburat): Cu dictatura poporului…

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Îţi dai seama? Optsprezece milioane de dictatori…(Oftează.) Când am plecat în Franţa i-am lăsat săraci şi proşti. Acuma, probabil sunt şi mai săraci! Şi mai proşti!

ALEX: (notează): Profund, caustic, spiritual…

BRÂNCUŞI: Ei cred că fac o nouă orânduire, batjocorind vechea rânduială…

ALEX: E trist…

BRÂNCUŞI(ridică nota de protest de pe masă): Alex, domnul avocat a uitat acest document. E un ultimatum adresat puterii sovietice de către intelectualii lumii aşa-zis libere… Deşi nu va ajuta la nimic, semnez din toată inima! (Semnează.) Te rog să o înmânezi domnului avocat acum…

ALEX (nemulţumit): Bine, dar…

BRÂNCUŞI (sfătos): Te-am rugat şi eu să duci o notă de protest, şi tu protestezi… (Alex oftează, ia nota de protest şi iese.) 

Scena 7

Brâncuşi.

Se deplasează cu scaunul pe rotile până în dreptul bancului de lucru. Studiază cu atenţie bucata de marmură.

BRÂNCUŞI: Aşa… În acest bloc, de milioane de ani doarme un vis al meu. (Ia o daltă de pe banc.) Îl voi trezi eu, cu această unealtă? Îl voi putea elibera, de sub povara materiei de prisos? (Mângâie piatra.) Piatra nu cedează uşor. E încăpăţânată… Vrea să fie mângâiată îndelung, ca orice femeie… Sculptorul trebuie să lovească blând, cu măsură…(Ridică ciocanul.) Avea dreptate neamţul acela, Nietzsche… Se poate face filozofie cu ciocanul…

Începe să sculpteze, stând în scaunul său de invalid, cu lovituri rare, îndelung gândite.Lucrează şi vorbeşte.

BRÂNCUŞI: Aşa-mi trebuie! M-am înfundat în Fundătura Ronsin! Orice labirint se termină cu o fundătură. Din fericire, fundătura mea este la Paris… (Priveşte Cocoşul.) Academia română s-a pronunţat: n-are nevoie de cocoşii mei! Asta e! Lor le trebuie cocoşeii de aur ai burgheziei… Tovarăşul Călinescu susţine că eu, Constantin Brâncuşi, nu sunt un creator, fiindcă nu mă exprim „prin mijloace esenţiale”… (Zâmbeşte amar.) Poate că port şi eu o vină! Trebuia să fi întins o mână noilor guvernanţi… Intram astfel în graţiile bolşevicilor… (E obosit. Loveşte tot mai rar cu dalta.) Aş putea sculpta chiar acum o colectivistă mulgând vacile „prin mijloace esenţiale”… (Râde.) Principesa X pe semănătoare, cariatida puterii populare! (Pauză.) Nu, nu! Am creat sculpturi pentru orbi! Pentru proşti, niciodată! (Oftează obosit.) Artiştii cei mari ai ţării mele trag la jug… Jalea ciopleşte mineri vânjoşi, oţelari de nădejde… Opera lui Ressu e plină de tractoare! O, Doamne! Mi-e frică să mă întorc la cuibul meu… Vremuri sumbre pentru o pasăre măiastră… Sculptează tot mai greu. Gâfâie obosit. Pune ciocanul pe bancul de lucru. Continuă să ţină dalta în mână…

BRÂNCUŞI: Gata! Sunt bătrân! Materia aceasta e prea tare pentru mine… (Pauză.) Dar nu renunţ… Voi lucra în tei. Lemnul se sculptează uşor, pentru că seamănă cu omul. Are sufletul cald… Şi n-are viaţă lungă… (Resemnat.) Avea dreptate Alexandru Graur. Sunt un începător… (Îşi priveşte lucrările.) Am semnat un început de lume…

Lasă dalta să-i scape din mână. Intră arhiepiscopul Teofil. 

Scena 8

Brâncuşi, Teofil.

TEOFIL: Cerul să te ocrotească, maestre!

BRÂNCUŞI: Fii binevenit, sfinţia ta! Aşează-te, fii bun, lângă ce-a mai rămas din robul lui Dumnezeu Constandin…

Teofil îl sărută creştineşte pe Brâncuşi. Se aşează pe un scaun pătrat, în dreapta artistului.

TEOFIL: Fiule, nu-ţi pierde speranţa! Bunătatea Sfântului Duh e fără margini…

BRÂNCUŞI: Am vrut să-ţi vorbesc, părinte! Îl iubesc pe Dumnezeu… Deşi, toată viaţa m-am închinat unor chipuri cioplite.

TEOFIL: Te-ascult…

BRÂNCUŞI: Părinte, clepsidra mea e aproape goală. Mi-a mai rămas un pumn de nisip…

TEOFIL: Totul e trecător în această grădină…

BRÂNCUŞI: Nu, părinte! Esenţa lucrurilor este nepieritoare. Sper că nu vorbesc cu păcat…

TEOFIL: Nepieritor e doar Duhul Sfânt, înainte de care n-a existat nimic…

BRÂNCUŞIExact! Acel nimic preexistent mă frământă. Eu cred că la început, din nimic, Dumnezeu a sculptat Oul Primordial, în care a pus, cu meşteşug, secretul vieţii… A lăsat acest ou pe nisip, în grija soarelui! După care a plecat în cer, să privească…

TEOFIL (zâmbind): Iată o interpretare liberă, mai puţin teologică, a Genezei… Oricum, fascinantă…

BRÂNCUŞI: Înainte de toate, într-un ou se ascunde speranţa altui ou. Astfel, oul cel fragil e mai longeviv decât piatra. Veşnicia organică subzistă tocmai în această interminabilă omletă… În fond, ce e Pământul?! Un ou divin, care se tot învârte…

TEOFIL: Adevărat…

BRÂNCUŞI: Perfecţiunea trebuie să fie născătoare. Nu e sferică, ci ovoidală. Eterne sunt doar formele capabile să se reproducă…

TEOFIL (neliniştit): S-ar putea înţelege că Dumnezeu însuşi nu e veşnic…

BRÂNCUŞI: Ba da, părinte. Pentru că şi El a avut un Fiu…

TEOFIL: Dumneata ai copii?

BRÂNCUŞI (cu emoţie): Sunt cel mai fericit tată! Am mulţi copii. I-am făcut din lut şi le-am suflat în nări! Îi găseşti prin toate muzeele… Sunt copiii mei, spirit din spiritul meu…

TEOFIL: Şi arta dumneata? Are ea puterea de a se perpetua?

BRÂNCUŞI: Desigur! Ea se va regenera mereu, în cugetul inepuizabil al lumii care vine…

TEOFIL: Ai creat şi obiecte sacrale… Un crucifix, dacă nu mă-nşel…

BRÂNCUŞI: Toată opera mea e dedicată Fiinţei Supreme. Unui Dumnezeu conciliator: creştin, musulman, vedic, budist…

TEOFIL (zâmbeşte): Dumneata ai sculptat Vrăjitoarea? A fost un început de erezie?

BRÂNCUŞI (râde): Un trunchi de arţar, cu două ramuri gemene! Aşa a crescut în pădure. Vrăjitoarea e opera lui Dumnezeu, părinte! Eu doar am finisat-o…

TEOFIL: Pomeneşti prea des numele Domnului…

BRÂNCUŞI: Sunt aproape de El, mai mult ca oricând… E singurul meu prieten…

TEOFIL: Fiule…

BRÂNCUŞI: Da, părinte! Dumnezeu mi-e prieten, nu stăpân! Vine des în atelierul meu…

TEOFIL: De necrezut…

BRÂNCUŞI: Da, da! În acest atelier, Domnul s-a coborât mereu. Am făcut mii de opere împreună. Credeţi că reuşeam fără ajutorul Lui? (Devine grav.) Părinte, eu trebuie să plec…

TEOFIL (mirat): Poftim?

BRÂNCUŞI: Sunt un copac fugar… Mă cheamă înapoi rădăcinile!

TEOFIL (mirat): Unde?

BRÂNCUŞI: Acasă! În pădurea copilăriei… N-am mai fost acolo de zeci de ani…

TEOFIL: Când vrei să pleci?

BRÂNCUŞI (în şoaptă): La noapte!

TEOFIL: O, fiule, eşti tare slăbit…

BRÂNCUŞI: Părinte, nu mai pot să aştept! Casa mea a căzut în paragină! Gardul e la pământ… Buruienile au năpădit ograda… În livadă, s-au uscat vişinii şi merii…La crucea mamei, doar vântul plânge…

TEOFIL: Şi când te vei întoarce?

BRÂNCUŞI: Binecuvântează-mă, sfinţia ta! Sunt gata de drum! Am luat o hotărâre! Plec. Şi nu mă voi întoarce niciodată…

TEOFIL (pune patrafirul pe capul lui Brâncuşi): Binecuvântează Doamne pe robul Tău Constandin şi iartă-i lui toate greşelile ce le-a săvârşit, cu voie sau fără de voie, cu fapta, cu vorba sau cu gândul… Amin! (Îngenunchează în faţa lui Brâncuşi, strângându-i mâna) Mergi cu bine, fiule! Văd în ochii tăi o văpaie ce va arde de-a pururi… Mergi, fericitule! Du-te şi sărută acel pământ necăjit de oameni şi vremuri…

Arhiepiscopul Teofil îl sărută pe frunte se ridică şi iese. Brâncuşi stă nemişcat în scaunul său cu rotile. Are lacrimi în ochi. 

Scena 9

Brâncuşi.

BRÂNCUŞI: Ce sunt eu? O virgulă între două veşnicii… Sunt fir de nisip, dar fără mine, mai gol va fi pustiul! Pentru că nici piramidele nu sunt eterne. Şi nu vor dăinui mai mult decât postamentul lor planetar… (Pauză.) Strămoşii mei au fost mai înţelepţi decât egiptenii… Ei îşi făceau sicrie de brad, nu sarcofage! Nu poţi înşela moartea, ascuns într-o ladă de piatră… (Pauză.) În fond, ce e viaţa? Dragoste, contemplare, eliberare… Gata! Am iubit şi am contemplat destul! A sosit vremea să mă eliberez… Vârsta amăgirilor a trecut. Deasupra nu văd nimic. Doar coaja albastră a oului ceresc. E timpul să plec! Să-mi fac pernă din oasele mamei mele… (Din scaun, se apleacă şi ridică dalta.) Dalta, o iau cu mine… Voi sculpta şi Dincolo! (Zâmbeşte.) Vreau să fac Raiul şi mai frumos…

(Intră Alex.) 

Scena 10

Brâncuşi, Alex.

BRÂNCUŞI (vesel, complet schimbat): Străinii m-au acceptat repede… Dalta ştie să vorbească fără dicţionare! Alex, în artă trebuie să îndrăzneşti. Am găurit din lateral un craniu de lemn. I-am spus „Socrate”…

ALEX: Maestre, găurile acelea mi s-au părut exagerat de mari…

BRÂNCUŞI: Aşa trebuie să fie urechile unui filozof! Minte luminată are cel ce-şi deschide larg ferestrele spre lume…

ALEX: Ce frumos! Staţi puţin, să notez… (Scoate caietul şi notează.)

BRÂNCUŞI: În orice compoziţie există un simbol dominant! Socrate e numai urechi! Şeful – o gură mare

ALEX: Maestre, ce credeţi că e arta?

BRÂNCUŞI: Să faci lumea să vadă frumosul invizibil…

ALEX: Cum se poate atinge acest ţel?

BRÂNCUŞI: Prin sinteză! Învaţă de la plante! Arta este în primul rând fotosinteză… Un câmp cu narcise… O mare de flori, înălţată din noroi şi lumină…

ALEX: Dumneavoastră iubiţi florile. De ce nu vă coloraţi lucrările?

BRÂNCUŞI: Formele spaţiale au nevoie de lumină, nu de vopsele! Dacă îmi trebuia culoare, mă făceam zugrav…

ALEX: Maestre, eu sunt pictor…

BRÂNCUŞI: Iartă-mă, Alex! N-am vrut să te rănesc… Voi pictorii vă puteţi manifesta în mii de nuanţe! Vă permiteţi subtilităţi de tot felul… Eu trebuie să fac ochi expresivi, cu dalta şi ciocanul…

ALEX: Cum reuşiţi?

BRÂNCUŞI: Simplu! Scoţi esenţa, o aşezi pe un soclu minuscul…Vei obţine un efect uriaş!

ALEX: În ochi se scaldă expresia…

BRÂNCUŞI: Ochii, băiete! Esenţa! Restul e culturism, bicepşi, umplutură…

ALEX (trist): Eu nu voi izbuti niciodată…

BRÂNCUŞI: Alex, dacă vrei să ajungi artist mare, nu zăbovi la umbra marilor maeştri!

ALEX: Ştiu, maestre…

BRÂNCUŞI: Caută-ţi drumul tău! Dă-i dracului de maeştri! Învaţă de la ei ce trebuie şi mergi mai departe! Sunt stejari găunoşi!

ALEX (răsfoieşte caietul): Am reţinut! (Citeşte.) „Nimic nu se înalţă la umbra măreţilor arbori.”

BRÂNCUŞI: Doar ghioceii! Flori gingaşe, dar efemere… Înfloresc pe zăpadă. Se scutură repede, înainte ca pădurea să se trezească…

ALEX: Eu rămân aici, maestre! Poate că sunt un simplu ghiocel… Dumneavoastră nu umbriţi! Sunteţi un arbore care împrăştie lumină…

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Ai dreptate! Mi-am pierdut umbra, Alex! Toamna, ca un vameş, mi-a jefuit ultimele frunze… Asta sunt eu: un copac desfrunzit care se încăpăţânează să freamăte…

ALEX (notează): Un copac desfrunzit…

Brâncuşi porneşte patefonul. Se aude, în interpretarea Mariei Tănase, cântecul Tri-hu-ri-hu! (Ca din tulnic.)

BRÂNCUŞI: Ascultă, Alex… Cântă măria sa Măria, doamna muzicii neamului nostru… Vocea acestei muieri îţi umple sufletul…

ALEX (naiv): A fost sau nu iubita dumneavoastră?

BRÂNCUŞI (evită răspunsul): Arta ei e sublimă… Vine când o chemi, apoi se duce…(Oftează. Muzica trece în surdină.) Arta mea trebuie să stea mereu în picioare… (Intră Natalia, purtând un şorţ de bucătărie.) 

Scena 11

Brâncuşi, Alex, Natalia.

NATALIA: Maestre! Am venit să vă termin portretul…

BRÂNCUŞI: Credeam că vrei să pui masa! S-a făcut târziu…

NATALIA: Cina este gata. Dar, aşa cum ne-aţi învăţat: arta, înainte de toate! (Îşi ia cartonul şi începe să deseneze.) Alex, treci la bucătărie…

ALEX: Bine, dar asta e curată discriminare! Ce, eu nu sunt artist?

BRÂNCUŞI (vesel): Să ştii, Alex, că arta bucătarilor e cea mai căutată. Aşadar, ia spune-i voi, artiştilor, ce vom mânca la cină…

NATALIA (desenează, zâmbind enigmatic): Vă lăsăm să ghiciţi…

ALEX: E o surpriză…

BRÂNCUŞI (bine dispus): Aşa? Puneţi la încercare răbdarea unui bătrân flămând? Staţi puţin să adulmec… (Trage aer puternic în piept.) Simt un miros cunoscut… Nu se poate!… Nu-mi vine să cred!… Mălai copt?…

NATALIA (cu bucurie copilărească): Aţi ghicit, aţi ghicit!

ALEX: Bravo!

BRÂNCUŞI (cu lacrimi în ochi): Turtă de mălai, coaptă la Paris! Măi copii, măi…

NATALIA (continuă să deseneze): Şi mai avem o surpriză…

ALEX: Una şi mai mare…

BRÂNCUŞI: Ia să vedem… (Inspiră aer în piept. Faţa i se luminează.) Incredibil! … M-aţi dat gata!… Urzici! Urzici!

ALEX: Urzici!

NATALIA: Cu zeamă de varză!

BRÂNCUŞI (vesel): Nemaipomenit! Asta da, surpriză! În Tibet, Milarepa a mâncat trei ani numai urzici! Şi el voia să zboare… Slăbise tare mult, mai să-l ia vântul! Se ascuţise la trup, dar şi la minte… Urzicile ne fac înţelepţi…

NATALIA: Cina e gata! Portretul, de asemenea…

ALEX (privind portretul): Destul de reuşit…

BRÂNCUŞI (serios): Dă-mi să văd!

NATALIA (îi întinde portretul lui Brâncuşi): Ar trebui finisat…

BRÂNCUŞI (gânditor, privind portretul): Nu e rău… (Către Natalia.) Nu pot judeca lucrarea ta în mod obiectiv! (Râde.) M-ai cumpărat cu zeamă de urzici…

NATALIA (serioasă): Maestre, vă rog să fiţi sincer!

BRÂNCUŞI (priveşte îndelung portretul): Aşa de tare m-am ramolit?

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (grav): E un portret cuminte, convenţional! (Tare.) Acesta nu sunt eu!

NATALIA (tristă): De ce?

BRÂNCUŞI (agită portretul, îndârjit): Individul acesta seamănă prea mult cu mine! Ţi-am spus! Acesta nu sunt eu! (Priveşte iar portretul.) De ce atâta barbă? Trei fire erau de-ajuns! Eşti artistă, Natalia, nu aparat de fotografiat! (Sună telefonul.)

NATALIA (rece, către Alex): Nu răspunde!

BRÂNCUŞI: Răspunde, Alex!

ALEX (ridică receptorul.) Alo? Domnul John Popescu? Bună seara! Sunteţi la Chicago?(Surprins.) Cum? În gară la Paris?! Îmi pare rău! Maestrul nu vă poate primi! E obosit… Poftim? Vreţi să comandaţi o Coloană? (Brâncuşi tresare.) O Coloană fără Sfârşit? La ora aceasta? (Brâncuşi se apropie de Alex.) Domnule John, toate au o limită…

BRÂNCUŞI (emoţionat): Dă-mi telefonul, Alex! (Alex îi întinde receptorul.) Alo, John! Despre ce Coloană vorbeşti? Unde? Pe malul lacului Michigan? (Tot mai agitat.) Din oţel inoxidabil!? V-aţi gândit bine? Costă o grămadă de bani! (Pauză.) Ce spui? Aţi înnebunit?(Uluit.) Patru sute de metri?!… Mâna omenească nu a durat niciodată ceva atât de înalt!…(În culmea entuziasmului.)

Vino! Te aştept! Vreau să stăm de vorbă! Nu mâine, prietene! Acum!

Brâncuşi închide telefonul. Este extrem de agitat. Alex şi Natalia tac resemnaţi.

BRÂNCUŞI: Vă daţi seama? O Coloană cu vârful pierdut în nori… Oţel inoxidabil şlefuit… Piramide vechi, stilizate, puse cap la cap… (Vocea îi tremură.) Va fi tot ce vreţi voi: arbore al cunoaşterii, „axis mundi”, cale verticală spre cer, testamentul meu spiritual, Mioriţă în trei dimensiuni, Luceafăr spaţial, geometrizat până la absolut, stâlp funerar dăltuit în eternitate… (Gâfâie. Dă semne de sufocare.) Va fi… va fi una… din minunile lumii…

Brâncuşi se sufocă. Se zbate în scaunul cu rotile, ducându-şi mâinile la piept. Alex şi Natalia îi vin în ajutor…

ALEX (disperat): Maestre!

NATALIA (stăpână pe sine, către Alex): Nu te pierde cu firea! (Îi stropeşte lui Brâncuşi faţa cu apă rece.) Îşi va reveni! (Apăsat.) Trebuie să-şi revină! Deschide larg fereastra! Are nevoie de aer…

Alex deschide fereastra. Revine lângă Brâncuşi.

NATALIA (îi ia pulsul): Inima bate normal… Cred că l-a doborât entuziasmul… Intensitatea propriei trăiri… Du-te vizavi, la doctorul Aldescu! Să vină repede!

(Alex iese în fugă.) 

Scena 12

Brâncuşi, Natalia.

Brâncuşi zace, fără cunoştinţă, în scaun. Natalia, în genunchi, îi frecţionează mâinile.

NATALIA: Mâinile acestea făcătoare de minuni au obosit… Artistul, dincolo de toate, este un om… (Îi priveşte palma.) Din palma aceasta plină de bătături, păsări măiestre au zburat în lume! Curios! Linia vieţii lui pare un zigzag continuu… Ceva fără sfârşit!

BRÂNCUŞI (îşi revine treptat; intră într-un uşor delir): Mărie, Mărie… Artiştii sunt călăuze ale singurătăţii… Pentru artist, căsnicie înseamnă moarte…Tu eşti privighetoare… Te-ai logodit cu cântecul românesc… (Natalia se ridică, apropiindu-se de patefon.) Acolo, în Carpaţi, trebuie să cânţi tu, Mărie, nu la Paris! Nu te părăsesc, iubito! Îmi urmez calea… Atâta tot! Cântă, Mărie! Alină jalea poporului meu…

Natalia porneşte patefonul. Se aude cântecul „ Cine iubeşte şi lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă / Târâişul şarpelui / Şi pasul gândacului …” în interpretarea Mariei Tănase. Brâncuşi îşi revine. Ochii îi strălucesc. Priveşte în gol. Muzica trece în surdină.

BRÂNCUŞI: Primăvara mea e departe. Şi totuşi, pasărea aceasta mie îmi cântă… Tot ce am iubit am lăsat: casă, pământ, femeie… Le-am părăsit pentru nişte himere din lemn şi piatră… Şi Dumnezeu m-a pedepsit… Mi-a dat să mă târăsc, precum şarpele… (Pauză.)Cumplită caznă, pentru cel ce visa să zboare… (Se apropie cu scaunul de operele sale din centrul scenei.) Mi-am irosit viaţa pentru aceşti idoli reci… Nimeni nu are nevoie de ei…(Ridică bastonul.) Îi voi distruge…

Natalia se apropie. Îl reţine, cu energie.

NATALIA: Maestre! Idolii aceştia sunt nemuritori…

BRÂNCUŞI (se prăbuşeşte în scaun, resemnat): Femeie! Ce ştii tu despre nemurire?…Moartea e peste tot. Mişună întruna prin bordeie, palate… Oare cât valorează nemurirea pe o planetă muribundă?

Intră Doctorul Aldescu, însoţit de Alex. 

Scena 13

Brâncuşi, Natalia, Alex, Doctorul

DOCTORUL (emoţionat): Bună seara, maestre…

BRÂNCUŞI (îşi înclină uşor capu, fără să-l privească): Dumnealui cine e?

ALEX: Maestre, nu-l recunoaşteţi? E doctorul Aldescu…

BRÂNCUŞI: Aldescu? De-al nostru, aşadar… Încă unul fugit din Bărăgan, ca să facă parale la Paris! (Clătinându-şi capul.) Doctore, unde ţi-e coasa?

DOCTORUL (încurcat): Maestre…

BRÂNCUŞI (distant): Zău, aşa! Spui că eşti doctor, şi nici măcar n-ai coasă! (Pauză.)Apropie-te! Bănuiesc că vrei să pipăi bătrânul meu biftec… (Saltă mâinile.) Mă predau! Îţi stau la dispoziţie…

Doctorul îl consultă atent, îi ia pulsul, îl ascultă cu stetoscopul.

ALEX (către Doctor): Nu poate fi ceva serios…

NATALIA: E foarte obosit…

DOCTORUL: Maestre, dormiţi bine noaptea?

BRÂNCUŞI: Visez exagerat de mult, doctore! Visez întruna. Cai şi fântâni, în mod deosebit…

DOCTORUL: Pulsul e slab…

BRÂNCUŞI: Uite, mi-a apărut în vis calul lui Borgia! Numai muşchi şi trufie! Cal imperial, hrănit cu ovăz şi turtă dulce… (Oftează.) O, unde sunt căluţii sfioşi şi sprinteni ai copilăriei mele?!

DOCTORUL: Inima e slăbită…

BRÂNCUŞI: Arta trebuie să aducă bucurie. Am vrut să fac o fântână monument la Peştişani… Le-am spus ţăranilor: nu vă speriaţi, mă! O să vă adăpaţi caii la o capodoperă… (Către Doctor, ironic.) Ei, doctore! Ai găsit buba?

DOCTORUL: Aveţi nevoie de odihnă…

BRÂNCUŞI (zâmbind): Îmi recomanzi o eră de somn…

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI: Nu mă sperie somnul! Atâtea ere am dormit! Atâtea ere voi mai dormi… (Către Doctor.) Ce nume poartă, Doctore, această suferinţă?…

DOCTORUL: „Myodegeneratio cordis in descompensatione”

BRÂNCUŞI (zâmbind amar): Oho! Mă pregătisem să plec în manieră clasică! Dumneata, Doctore, îmi propui o evadare suprarealistă…

DOCTORUL: Nu e nimic grav! Liniştiţi-vă, maestre…

BRÂNCUŞI (calm, degajat): Am vrut să fac o fântână ţărănească în memoria lui Spiru Haret… Proiectul a fost respins de Morţun! El n-a priceput nimic, pentru că nu era ţăran. Era doar ministru…

DOCTORUL: Maestre, vă las aceste pastile. Luaţi câte trei pe zi…

BRÂNCUŞI (absent): A săpa fântâni e mai înălţător decât a zidi piramide…

ALEX (notează): A săpa fântâni…

DOCTORUL: Încercaţi să vă odihniţi…

BRÂNCUŞI: Mi-ar trebui un câine! Unde-i căţeluşa mea? Unde-i Polar?

NATALIA: A murit, Maestre…

BRÂNCUŞI: Păcat! Căţeaua aceea avea simţ estetic rafinat. Trăise atâţia ani printre artişti. (Râde.) Era tare mândră! Ştia că e căţeaua lui Brâncuşi… Ei trebuia să-i ridic statuie, nu lui Vitellius! (Către Doctor.) Am înţeles, Doctore… Şapte pastile pe zi!

DOCTORUL: Trei, maestre…

BRÂNCUŞI: Prietene, dar eu vreau să mă vindec mai repede! Dumneata nu vezi ce-am ajuns! Un bust, ce se leagănă pe un soclu prevăzut cu rotile…

DOCTORUL: Trebuie să vă odihniţi…

BRÂNCUŞI (iritat, către Alex): Alex, să-mi aduci un câine! Un bătrân ca mine are nevoie de un suflet răbdător… Crezi că nu ştiu cât sunt de dificil?

ALEX (ascultător): Maestre, vă aduc un căţel!… (Un clopot bate miezul nopţii.)

BRÂNCUŞI (hotărât): N-am timp să-l cresc! Mie îmi trebuie câine în toată firea!

ALEX (supus): Mâine! Promit că vă aduc un câine matur!

BRÂNCUŞI (furios): Mâine, mâine, mâine! (Către Doctor.) Iată boala incurabilă a românilor, doctore! Sindromul amânării! Eternitatea lor înseamnă mâine!…

NATALIA: Liniştiţi-vă, maestre!

BRÂNCUŞI: Mâine… (Pauză.) Se bătu miezul nopţii… Şi ultimul meu mâine se prefăcu în azi… (Aţipeşte. Respiră greu.)

ALEX (notează, crispat): Ultimul meu mâine…

DOCTORUL (în şoaptă, îndreptându-se spre ieşire): Este slăbit, surmenat… Are nevoie de multă odihnă… Medicamentele să le ia regulat… La nevoie, chemaţi-mă!

Alex îl conduce pe Doctor în tăcere. Doctorul iese. 

Scena 14

Brâncuşi, Natalia, Alex.

Brâncuşi doarme în scaunul său cu rotile. Alex răsfoieşte caietul cu însemnări. Natalia îi potriveşte lui Brâncuşi pătura. Cei doi discută cu voce scăzută.

ALEX (citeşte din caiet): În fiecare zi călcăm în picioare pământul care ne hrăneşte…

NATALIA (citează din memorie): În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre…

ALEX (citeşte): Înaripează-ne, Doamne! Pământul e plin de frumuseţe! Nimic nu trebuie călcat…

NATALIA (citează): Nu invidia piatra! Nici ea nu e veşnică. Şi pe deasupra mai e şi rece…

ALEX (citeşte): Dacă moartea e somn, Doamne, lasă-ne măcar puterea de a visa…

Moment de linişte. Se aud bătăi violente în uşa de la intrare. Natalia şi Alex aleargă să deschidă. Brâncuşi, trezit din somn, priveşte absent. Intră John şi Robert, foarte gălăgioşi. Robert începe imediat să fotografieze. 

Scena 15

Brâncuşi, Natalia, Alex, John, Robert

NATALIA (către John şi Robert): Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu!

JOHN: Hallo!

ROBERT: Good evening!

JOHN: Buna seara…

ALEX (indispus): Domnilor… E aproape dimineaţă…

JOHN (se uită la ceas): Îmi pare foarte rău! La noi în Michigan e încă seară… Cât e ora la voi?

NATALIA: Două fără un sfert…

JOHN (mirat): Două noaptea? Într-adevăr, e târziu! Dar maestrul a insistat…

BRÂNCUŞI: Alex! De unde vine atâta zgomot?

ALEX: Din America, maestre… A sosit domnul John Popescu, de la Chicago…

BRÂNCUŞI (cu voce isterică): Mi-e foame! Natalia, Alex! Aşa nu se mai poate! Mă ţineţi flămând! O faceţi special!

Natalia şi Alex se retrag în grabă la bucătărie. 

Scena 16

Brâncuşi, John, Robert.

JOHN (se apropie de Brâncuşi, cu mâna întinsă): Sir Brâncuşi? Încântat… Noapte bună…(Robert fotografiază momentul.)

BRÂNCUŞI (absent, îi strânge mâna cu răceală): Brâncuşi nu-i acasă, prietene! Eu sunt Costache, paracliserul bisericii ortodoxe din strada Jean de Beauves, numărul 9 bis…(Apăsat.) Să nu mai aud de Brâncuşi! L-am părăsit…A umblat în pielea mea optzeci de ani! Acuma e prea greu! Nu-l mai pot duce…

JOHN (derutat): Unde este maestrul?

BRÂNCUŞI: Habar n-am! Umblă peste tot. Sare din muzeu în muzeu, din bienală în bienală! Oltean norocos, născut cu stea în frunte! Să-i fie de bine! Gata! Ne-am despărţit! El, Brâncuşi, eu, Costache…

JOHN (râde, neîncrezător): Glumiţi, maestre…

BRÂNCUŞI (iritat): Maestre, maestre, maestre! Aţi înnebunit? Chiar nu mai vrea nimeni să-mi spună Costache?

ROBERT (îl fotografiază pe Brâncuşi, de aproape, ostentativ): O.K.! Very nice, sir!

BRÂNCUŞI (Zâmbind, către Robert): Tu eşti reporter… Se cunoaşte, după tupeu… Uite! Îţi dau o ştire de pagina întâi… Scrie că am murit!

Robert nu înţelege. Continuă să zâmbească şi să fotografieze.

JOHN (mirat) : Brâncuşi mort? Nu se poate!

BRÂNCUŞI: Nu Brâncuşi, mă! V-am spus! Acela este nemuritor, dă-l dracului! Eu vorbesc de bietul Costache…

JOHN (râde): Înţeleg… Sunteţi subtil… Noi am venit să vă luăm la Chicago…

BRÂNCUŞI: Prea târziu…

JOHN: Vrem cea mai înaltă Coloană a lumii! Patru sute de metri…

BRÂNCUŞI (face ochii mari): Dumnezeule…

JOHN: Oţel inoxidabil, şlefuit! Va străluci de-a pururi…

BRÂNCUŞI (grav): Discutaţi cu Brâncuşi! Eu nu mai am putere!

JOHN (zâmbeşte cu tâlc): Maestre, banii nu contează…

BRÂNCUŞI: Ştiu! Voi puteţi face Coloane din teancuri de dolari!

JOHN (scoate o hârtie din geantă.) Semnăm contractul? O Coloană gigant…

BRÂNCUŞI (hotărât): Nu! Rămâne cum a fost! Cea din Gorj va fi cea mai înaltă…

JOHN (dezamăgit): Maestre! Avem bani mulţi!

BRÂNCUŞI (ursuz): Să fiţi sănătoşi!

JOHN: Poate ne vindeţi altceva… (Se uită prin atelier.) Frumoase lucrări…

BRÂNCUŞI (înviorat): Atinge-le, John! Nu-ţi fie frică! Pipăie sculptura, dacă vrei să simţi bucuria artei! Nu te lua după muzeografi! Exponatele trebuie atinse…

JOHN (mângâie Pasărea de aur): E frumoasă! Expresivă… (Pauză.) …dar plină de praf…(Îşi priveşte palmele.) Va trebui să mă spăl…

BRÂNCUŞI: Prostule! Trebuia să te speli înainte să atingi Pasărea! (Dezamăgit.) Stai liniştit! Acela nu e praf, ci polen al frumuseţii, din marmură nepieritoare… El se prinde de aripi candide, nu pe labe de urs…

JOHN: Pot să cumpăr această Pasăre?

BRÂNCUŞI: Nu!

JOHN: De ce?

BRÂNCUŞI De aia!

JOHN (încurcat): Poate altceva… (Se opreşte în dreptul putinii din colţ.) Ce reprezintă această operă, maestre?

BRÂNCUŞI: O putină!

JOHN: O putină suprarealistă?

BRÂNCUŞI: O putină de varză!

JOHN: Wonderfull! E făcută de dumneavoastră?

BRÂNCUŞI: Păi de cine? (Robert fotografiază putina.)

JOHN (examinează atent putina): O capodoperă! Numai lemn şi metal… (Loveşte putina cu degetul.) Şi ce sunet misterios! E vuietul istoriei noastre milenare…

BRÂNCUŞI (râde): Bravo! Dumneata înţelegi sculptura în profunzime…

JOHN (entuziasmat): Maestre! Cumpăr această putină! Plătesc cincizeci de mii de dolari!

BRÂNCUŞI: John, proştii voştri sunt mai proşti chiar decât ai noştri! Ai voştri însă au mai multe parale…

JOHN: Şaizeci de mii…

BRÂNCUŞI (tare): Nu!

JOHN: O sută!

BRÂNCUŞI: Nu pot să o vând, domnule! Acolo e toată rezerva mea de varză… (Iritat.)Gata! Plecaţi! Lăsaţi-mă! Vreau să rămân singur!… Alex! Natalia! (Alex şi Natalia intră în grabă.)

ALEX: Maestre…

BRÂNCUŞI (arătând spre John şi Robert): Dumnealor vor să plece! Condu-i, te rog!

JOHN: Bine, dar…

ALEX (îi conduce pe cei doi spre ieşire): Ne cerem scuze… Maestrul e foarte obosit… Cred că înţelegeţi situaţia…

John şi Robert ies. 

Scena 17

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (autoritar): Alex! Cheamă-i înapoi!

ALEX (mirat): Abia au plecat…

BRÂNCUŞI: Fugi după ei! Prinde-i! (Alex iese după cei doi.) Ehe… Eu am rezolvat paradoxul broaştei ţestoase. I-am pus aripi… Ahile, o fi el grec isteţ, dar n-o va ajunge niciodată… (Către Natalia.) Mâncarea-i gata?

NATALIA: Da, maestre…

BRÂNCUŞI: Piatra mea de hotar nu desparte nimic… Ea îndeamnă la înfrăţire… Ordine înseamnă geometrie. Să nu-ţi fie teamă de linia dreaptă, Natalia! Muchea este esenţa a două plane… Locul unde năzuinţele lor se contopesc… Dreapta este imperativă. N-ai de ales! Spre infinit, înainte…

Intră John şi Robert, însoţiţi de Alex. 

Scena 18

Brâncuşi, Natalia, Alex, John, Robert.

BRÂNCUŞI (foarte politicos): Veniţi înapoi, oameni buni! De ce fugiţi? Luaţi loc la masă! Nu puteţi pleca aşa din bordeiul unui rumân… Natalia, unde eşti fată! Ajută-mă să dau de pomană! Sunt străini, ca şi noi… Alex, pune străchini pe masă, pune linguri de lemn!(Râzând.) Ia scoate tu argintăria mea de la Horezu… Acolo jos e un ulcior cu rachiu… Alex pune pe masa joasă, rotundă, un ştergar ţărănesc, cinci străchini şi linguri.

Pe o tavă, Natalia aduce un mălai copt şi o oală de lut, din care se ridică aburi. Alex aduce ulciorul cu rachiu şi cinci căni de lut.

JOHN: Maestre, sunteţi atât de ospitalier!

BRÂNCUŞI: Aşa e neamul nostru, John. Şi aşa trebuie să rămânem, chiar dacă ne-am risipit în lume… (Către Robert.) Seat down, please, Now you are my guest!

ROBERT (ia loc la masă, bine dispus:) Thank you, mister Brâncuşi!

ALEX: Maestre, luaţi loc la masă!

BRÂNCUŞI: Mulţumesc, dragii mei…

Alex şi John se aşează şi ei la masa rotundă. Alex pune mâncare în cele cinci străchini. Natalia împarte mălaiul.

BRÂNCUŞI: Natalia! Dă-le şi câte o lumânare! Pentru sufletul celui plecat… Să aibă lumină pe lumea cealaltă…

JOHN: Cine-a plecat, maestre?

BRÂNCUŞI: Parcă mai poţi să ştii! În fiecare clipă cineva pleacă, cineva vine…

Natalia pune pe masă cinci lumânări.

BRÂNCUŞI: Aşa, fată! Acum stai şi mănâncă! Închinaţi-vă frumos şi mâncaţi…

JOHN (mănâncă cu poftă): Bună mâncare…

ROBERT: What is this?

ALEX: Ciorbă de urzici…

JOHN: Romanian soup…

BRÂNCUŞI: Urzici cu mălai! Acesta-i secretul artei mele, dragă John! Cu aşa ceva, de sute de ani se hrănesc artiştii la mine-n sat…

JOHN: Totul e foarte rustic…

BRÂNCUŞI: Mă simt ca acasă. De jur împrejur, numai trunchiuri şi bârne cioplite. Eu n-am plecat niciodată din satul meu. Asemenea melcului, mi-am adus coliba la Paris…

ALEX (scoate caietul din buzunar şi notează): Eu mi-am adus coliba la Paris…

BRÂNCUŞI: Copii! Ia să bem noi o cană de rachiu! (Fiecare îşi ia cana.) Dumnezeu să primească! Bogdaproste (Cănile sunt golite.) Aşa, oameni buni! Şi acum să mâncăm! Să mâncăm, cufundaţi în liniştea cosmică… Sfântă masă atăcerii…

Cele cinci personaje mănâncă în tăcere. Este o masă rituală. Personajele comunică prin priviri, dar nu vorbesc. La sfârşit, toată lumea se închină. Comesenii, cu excepţia lui Brâncuşi, se ridică. John şi Robert îşi iau rămas bun de la Brâncuşi, printr-o strângere de mână.

BRÂNCUŞI: Stai mă, John! Eşti colecţionar de artă! Ai făcut atâta drum pentru o pomană? Nu te las eu să pleci cu mâna goală! Alege-ţi o lucrare! Care vrei tu…

JOHN (emoţionat): Maestre, îmi faceţi o onoare prea mare…

John se uită atent la operele expuse. Natalia şi Alex strâng masa. Robert fotografiază. John îndepărtează pânza care acoperă Peştele. Ridică lucrarea cu mare grijă.

BRÂNCUŞI (încruntat): Altceva mai bun n-ai găsit?

JOHN: E o minune…

BRÂNCUŞI: Ştii ce reprezintă?

JOHN: Un Peşte, maestre…

BRÂNCUŞI: Da! E fratele meu, Peştele!… Ca şi mine, zace şi speră ca într-o bună zi să se ridice…

JOHN (priveşte lucrarea uimit): E magnific…

BRÂNCUŞI: Pare neterminat! Fragmentul este mai sugestiv decât întregul, John! Incită imaginaţia… O sculptură nu este niciodată pe deplin terminată…

JOHN: Cât mă costă?

BRÂNCUŞI: Nimic! E un dar!

JOHN (neîncrezător): Maestre! Are o valoare inestimabilă…

BRÂNCUŞI: Spui Bogdaproste şi te-ai achitat…

JOHN: Dumnezeu să primească…

John şi Robert se înclină şi ies. 

Scena 19

Brâncuşi, Natalia, Alex.

BRÂNCUŞI (trist): O Coloană imensă… Prea târziu…

NATALIA (îi întinde cutia cu medicamente): Medicamentele dumneavoastră, maestre…

ALEX (îi aduce un pahar cu apă): O singură tabletă…

Brâncuşi ia cutia cu medicamente. Bea imediat apa, returnându-i lui Alex paharul. Scoate o tabletă din cutie, privind-o cu atenţie. Alex şi Natalia îl privesc încurcaţi.

BRÂNCUŞI (râde, privind tableta): Iarbă vie, în viziune cubistă… He, he! Credeţi voi că drăcovenia asta albă poate înverzi un om? (Aruncă tableta la distanţă, spre colţul opus.)

NATALIA (speriată): Maestre, aşa nu se poate…

ALEX: Vă rog! E un medicament bun…

BRÂNCUŞI: Mi-e sufletul prea amar, ca să mai cred în amărăciunea leacurilor…

ALEX (pune paharul pe masă şi notează crispat): Mi-e sufletul prea amar…

BRÂNCUŞI: Iisus n-a tămăduit pe nimeni cu pilule… Vindecătoare este credinţa…

NATALIA: Maestre…

BRÂNCUŞI: Tămăduitoare e numai arta… „ O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.”

ALEX (notează): O sculptură desăvârşită…

BRÂNCUŞI (energic): Eu cred în magnitudinea artei! În forţa ei de eliberare… (Se opreşte în faţa Păsării de aur.) Mă închin în faţa ta, Pasăre de aur… Sunt tatăl tău… Ţi-am dat formă şi viaţă, cu palmele acestea căzute în neputinţă! Eliberează-mă, pasăre minunată! Eliberează-mă! (Prinde cu putere spetezele scaunului cu rotile, încercând zadarnic să se ridice.) Tu, cântec al văzduhului…

Ai milă de părintele tău obosit… (Încearcă iar să se ridice.) Ajută-mă să fug! Mă hăituieşte propria mea vârstă!… Ajută-mă! Nu mă părăsi! Dacă ai suflet, vindecă-mă, Pasăre de aur…

Brâncuşi, cu braţele întinse, imploră Pasărea de aur. Prinde iar spetezele scaunului, încercând să se ridice. Ochii lui rămân aţintiţi pe sculptură. Printr-un efort maxim, se ridică uşor din scaun. Picioarele îi tremură. Continuă să privească cu veneraţie Pasărea de aur. Îşi îndreaptă trupul. Face primi paşi, şovăielnic. Natalia şi Alex cad în genunchi, privind cu uimire. Brâncuşi păşeşte, din ce în ce mai sigur, apropiindu-se de Pasăre.

NATALIA: O, cerule!

ALEX: E un miracol!

BRÂNCUŞI (mângâind Pasărea): Da!… Dumnezeu s-a pogorât iar în făptura aceasta de piatră… Mi-a dat vigoare… (Merge tot mai repede, prin scenă.) Alerg! Vă daţi seama? M-am eliberat! (Aleargă, fluturându-şi braţele.) Zbor, oameni buni… Zbor! Ca în visele copilăriei mele! (Se opreşte în faţa Coloanei din lemn, pe care o mângâie.) Iată! Scara cerească e pregătită. Sunt liber! Pot să mă înalţ imediat… (Se opreşte gânditor.) Alex, cât e ceasul?

ALEX (exaltat): E două fix, maestre!…

BRÂNCUŞI (mirat): Două noaptea? E prea devreme? Ce să fac la ora aceasta în cer?(Priveşte spre Alex şi Natalia.) Ce-i cu voi? Ridicaţi-vă! Daţi-mi o mână de ajutor… Plec!

Natalia şi Alex se ridică.

NATALIA: Unde plecaţi, maestre…

BRÂNCUŞI (hotărât): Mă duc la Hobiţa! Acolo sunt nepoţii mei! Băiatu’ Fărsânii îşi face casă de lemn! Are nevoie de dulgher bun… Trebuie să-l ajut… Îmi iau sculele!…

Se mişcă cu mare uşurinţă. Scoate din dulap o pereche de desagi olteneşti în care aruncă în grabă dălţi, ciocane şi alte scule, aflate pe perete.

BRÂNCUŞI (concentrat): Aşa! Daltă mare, daltă mică, rindea, ciocane, topor, bardă… Secure nu iau! E prea grea… Găsesc eu acolo… Avea Chişnea secure bună bună, călită de ţigan…

Brâncuşi scoate din dulap o pereche de cizme , pe care le încalţă în grabă. Alex şi Natalia îl privesc înmărmuriţi.

BRÂNCUŞI (vesel): Ce vă holbaţi, mă, aşa? N-aţi mai văzut oameni care pleacă? (Pauză.)Ajutaţi-mă! Natalie, pune fată ceva merinde-n traistă! Nişte brânză, slănină, două cepe, o bucată de mălai rece… Ehei! Până acasă-i cale lungă…

Natalia şi Alex ies. Brâncuşi continuă să-şi facă bagajele.

BRÂNCUŞI: Sunt un pârâu care vrea să urce… (Cu voce blândă.) Lăsaţi-mă să mă întorc la izvoare…

Brâncuşi scoate din dulap un suman ţărănesc pe care îl îmbracă. Se aude un prim cântec de cocoş.

BRÂNCUŞI: Trebuie să mă grăbesc. E ceasul două… Cocoşii au început să cânte…

Îşi pune pe cap o căciulă ciobănească, din piele de oaie. Natalia şi Alex reintră în tăcere. Natalia are în mâini o legătură cu merinde, strânsă într-un ştergar ţărănesc. Alex aduce un mălai rotund.. Se aude al doilea cântat al cocoşului.

BRÂNCUŞI (aruncă în desagi legătura cu merinde şi mălaiul): Iertaţi-mă! Sunt tare grăbit. La vârsta mea timpul e foarte preţios… Brâncuşi îşi pune desagii pe umăr. Ia cu el un ciomag ciobănesc. Îşi mai aruncă odată ochii prin atelier.

BRÂNCUŞI: Mă, eu am plecat! Să fiţi cuminţi! (Arată spre lucrările sale din atelier.) Şi să aveţi grijă de copiii mei!

Alex şi Natalia au ochii înlăcrimaţi. Brâncuşi îi îmbrăţişează pe amândoi.

BRÂNCUŞI: Rămâneţi sănătoşi… Nu plângeţi, mă! Liniştiţi-vă! Nu plec departe… Doi paşi, pe nisipul eternităţii…

Se aude al treilea cântat al cocoşului. Răsună sfâşietor cântecul „Tri-hu-ri-hu-rihu!” al Mariei Tănase. Brâncuşi se desparte de Alex şi Natalia, trece prin Poarta de lemn, apoi se opreşte în faţa ieşirii. Se întoarce cu faţa spre sală. Natalia şi Alex îngenunchează. Muzica trece în surdină. Ochii lui Brâncuşi sunt strălucitori. Se întoarce, deschide uşa şi iese. În urma lui, uşa rămâne deschisă. Se aude, din ce în ce mai pregnant, un bocet popular oltenesc, în interpretarea unei femei bătrâne.

Costandine, Constandine!

Unde plecaşi tu Constandine?

Şi lăsaşi plaiu înverzit,

Şi câmpu înflorit,

N-auzi tu cum plâng izvoarele?

Cum se tânguie mioarele?

Mumă, mumă, vino-napoi!

Că veni primăvara la noi,

şi vântu risipii norii

şi se-ntoarsără-n ţară cocorii…

Numa eu n-am cu cine vorbi!

N-am cu cine mă sfătui!

Mumă, mumă, vino-napoi!

Că răsări iarba-n zăvoi…

Natalia şi Alex rămân îngenuncheaţi, cufundaţi în Rugăciune. Cade cortina.

(Cade cortina.) 

SFÂRŞIT