POSIBILITATI

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/11/posibilitati.html

,,De la Kierkegaard încoace, ne-am obișnuit să definim omul ca fiind o sumă de posibilități. Omul nu mai este privit ca ilustrarea cvasi-necesară a unei esențe (a lui ”animal rationale”, să zicem). Nu mai este un dat. Este pur și simplu o sumă de posibilități. Nu știu dacă suma de posibilități este ea însăși un dat. Sartre o considera un dat și o numea ”condiție umană”.

Dar a spune că un om este o sumă de posibilități mi se pare prea abstract. Mi se pare mult prea abstract să definim, cum face Soeren Kierkegaard, într-o pagină foarte cunoscută, libertatea ca ”posibilitate a posibilității”. O libertate ca posibilitate pură a unor posibilități pure e nulă. Posibilitățile trebuie să fie concrete.

Aș mai observa faptul că posibilitățile nu sînt întotdeauna universale. Posibilitatea de a te sinucide e universală, desigur. Dar posibilitatea de a crea un nou limbaj și o nouă sensibilitate, precum Mihai Eminescu, nu. Eminescu a avut realmente posibilitatea de a fi poet. Și marele lui noroc a fost că a avut nu numai posibilitatea de a fi poet dar și putința de a fi poet. În cazul lui, posibilitatea de a fi poet s-a împlinit.

Ca atare, aș redefini omul ca fiind suma posibilităților lui împlinite. Degeaba se naște cineva cu posibilitatea de a fi un nou Mozart, dacă nu are și putința de a-și identifica vocația de muzician (prin studii adecvate) și dacă nu are și putința (mediul social adecvat) de a și-o împlini. În consecință, multe din posibilitățile omului rămîn neîmplinite. Ce este atunci omul? Suma posibilităților lui împlinite? Sau suma ignoranțelor sale? Nu știu…”

Constantin Noica despre cultura de performanta

http://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/ :

Un eseu al lui Constantin Noica, dureros de valabil și astăzi

“Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: “Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși şi o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație şi 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. “Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff?

,,Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff? Scriitor? Coregraf? Psihiatru? Muzician? Doctor? Maestru bucătar? El sfidează clasificările: deşi este clar că a reunit segmente ale cunoaşterii acromatice adunate de-a lungul unei cercetări de 20 de ani în Asia; şi a adus în Vest o metodologie pentru posibila evoluţie a conştienţei, în cadrul unei cosmologii uimitoare. Chemarea lui a fost radicală. Treziţi-vă! Treziţi-vă din nebănuitul vostru somn hipnotic, treziţi-vă la conştienţă şi conştiinţă.” http://www.gurdjieff.org.uk/gs8rom.htm

Gurdjieff:

Omul nu are un mare „Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de „eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind „Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt „eu” ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare „eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă.
 
Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă.
 
Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea.
 
Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre „da” şi „nu”. Dacă o persoană trăieşte fără niciun fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără niciun fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este.
 
O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens.
 

Ultimul procent este pentru speranţă

Elisabeth Kubler-Ross, într-un interviu acordat Dr-ului Daniel Redwood

integral aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/EKR_interviu.htm

(…)ELISABETH KUBLER-ROSS: A început la Maidanek, într-un lagăr de concentrare, unde am încercat să aflu cum au intrat copiii în camerele de gazare după ce şi-au pierdut familiile, casele, şcolile, totul. Pereţii barăcilor erau plini cu imaginile unor fluturi, desenate de aceşti copii.

Era de neînţeles pentru mine. Mii de copiii mergeau în camerele de gazare, lăsând în urma lor acest mesaj –un fluture. Iată cum a început totul.

În acest lagăr de concentrare era o fată evreică, o fată care mă tot privea. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun. Fireşte, eram şi eu tot o puştoaică, cineva care nu trecuse prin mari greutăţi. Când ai şansa să creşti în Elveţia, nu te confrunţi cu rasismul, cu sărăcia, cu şomajul, cu mahalalele, cu nimic. Şi m-am dus direct către coşmarul unei Europe abia ieşite din război.

Am întrebat-o cum pot nişte bărbaţi şi femei ca mine şi ca tine, să ucidă sute şi mii de copii nevinovaţi, să facă asta zi de zi şi, în acelaşi timp, să se îngrijoreze dacă, acasă, propriul copil are varicelă. Lucrul acesta nu putea să-mi intre în cap, ştiţi, eram foarte tânără şi ignorantă.

Această tânără fată îşi pierduse toţi fraţii, toate surorile, părinţii şi bunicii în camerele de gazare. Ea fusese ultima pe care au încercat s-o înghesuie înăuntru, dar nu mai era loc pentru încă o persoană, aşa că au tras-o afară. Ceea ce nu înţelegea era că fusese ştearsă deja de pe lista celor vii. Nu au mai venit niciodată s-o ia. A petrecut restul anilor de război în acest lagăr de concentrare, promiţându-şi că va supravieţui pentru a spune lumii atrocităţile la care a fost martoră.

Când lagărul a fost eliberat, şi-a spus: ”O, Doamne, dacă îmi voi petrece restul vieţii povestind oamenilor despre aceste lucruri oribile, nu aş fi mai bună decât Hitler. Aş semăna germenii urii şi ai negativităţii.” Ea a făcut atunci o promisiune în faţa celui căruia i se adresa – probabil, Dumnezeu – că va sta în lagăr până când va învăţa să ierte până şi un Hitler. Va merita să plece numai după ce va fi învăţat această lecţie. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost ”Dacă ai şti că există un Hitler în fiecare fiinţă umană…” Spunea că, dacă suntem în stare să conştientizăm acel Hitler şi să ne debarasăm de el, am deveni precum Maica Theresa, pentru a lua un exemplu din zilele noastre.

M-am gândit: ”E nebună. Nu am un Hitler în mine.” Peste câteva zile, făceam autostopul pentru a mă întoarce în Elveţia, deoarece eram foarte bolnavă. Nu am ajuns la destinaţie. Eram pe moarte. M-au găsit fără cunoştinţă într-o pădure din Germania, bolnavă de febră tifoidă. Dar, înainte de a ajunge la spital (am fost luată pe când eram pe jumătate moartă şi inconştientă) îmi fusese foarte foame. Vreme de trei zile şi trei nopţi nu avusesem mâncare în stomac. Am realizat brusc că, dacă un copil mic ar fi trecut pe lângă mine cu o bucată de pâine în mână, aş fi furat bucata de pâine din mâna copilului.

A fost ca o străfulgerare în capul meu şi mi-am zis: ”Acum ştiu ce vrea să spună, există un Hitler în noi toţi. În funcţie de circumstanţe, poţi să faci lucruri îngrozitoare, la care nici nu te-ai gândi când ai stomacul plin.”

Acesta a fost începutul călătoriei mele. Când m-am întors în Elveţia, mi-am zis că voi studia medicina şi voi înţelege de ce se transformă oamenii din copii minunaţi, inocenţi şi splendizi în monştri nazişti.

(…)

Dacă ai o credinţă, orice credinţă, care este solidă şi asumată lăuntric, problema ta este mult mai mică decât în cazul în care eşti un protestant, un catolic sau un evreu şovăitor.

(…)

Depinde numai de cum ai trăit. Dacă ai trăit din plin, atunci nu ai regrete, pentru că ai făcut lucrurile cât ai putut de bine. Dacă ai făcut multe gafe – este mult mai bine să fi făcut multe gafe decât să nu fi trăit deloc. Cei mai trişti muribunzi pe care i-am văzut sunt cei ai căror părinţi le-au spus ”O, aş fi atât de fericită să pot spune că fiul meu este medic”. Ei cred că pot cumpăra dragostea făcând ceea ce mama sau tata le spune să facă. Ei nu îşi ascultă niciodată propriile vise. Apoi, privesc în urmă şi spun: ”Mi-am asigurat o viaţă bună, dar nu am trăit nicio clipă.” Pentru mine, acesta este cel mai trist mod de a trăi.

Iată de ce le spun oamenilor, în sensul cel mai literal cu putinţă: ”Dacă nu faceţi ceva care vă pasionează cu adevărat, apucaţi-vă să faceţi ceva ce vă pasionează, iar mijloacele de subzistenţă vă vor fi asigurate.” Acei oameni mor cu sentimentul că au realizat ceva, se mândresc că au avut curajul să o facă.

(…)

DR: Există vreo justificare pentru a nu fi sincer cu un muribund în legătură cu faptul că se apropie de moarte?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Trebuie să fii sincer dar nu eşti nevoit să fii absolut sincer. Trebuie să răspunzi la întrebările lor, dar nu să le dai informaţii pe care nu ţi le-au cerut, deoarece asta înseamnă că nu sunt încă pregătiţi să le primească. Dacă cineva crede că îţi dovedeşti bunătatea spunându-le întregul adevăr, că nu putem face nimic altceva, astea sunt prostii.

Fără miracole, există multe, multe căi de a ajuta pe cineva, chiar fără a-i oferi o cură. Deci, trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele. Şi niciodată, niciodată să nu răpeşti speranţa unui muribund. Nimeni nu poate trăi fără speranţă. Tu nu eşti Dumnezeu. Nu ştii ce altceva poate să le rezerve viitorul, ce altceva îi poate ajuta, sau cât de pline de tâlc pot fi ultimile şase luni din viaţa cuiva. Pot schimba total situaţia.

Prin urmare, nu te duci, pur şi simplu, şi îi îneci în ”adevăr”. Regula de la care nu m-am abătut a fost să răspund la toate întrebările lor cât de sincer pot. Dacă mă întreabă care sunt şansele lor, din punct de vedere statistic…. Am avut un profesor grozav care a spus odată că, dintre pacienţii lui, 50% trăiesc un an, alte 35 de procente, doi ani, nu ştiu cât la sută, doi ani şi jumătate, şi aşa mai departe. Dacă erai foarte perspicace şi adunai toate aceste procente, exista mereu un procent neluat în calcul. Iar cei cu adevărat ageri ziceau: ”Aţi uitat ceva.. Cum rămâne cu acest ultim procent?” Iar el răspundea întotdeauna: ”ultimul procent este pentru speranţă.” Îmi place asta. Era un om extraordinar.

 

Centenar Vida Gheza

http://www.certitudinea.ro/articole/arte-vizuale/view/centenar-vida-geza-n-a-fost-ungur-a-fost-roman-maramuresean

Vida Gheza n-a fost ungur, a fost român maramureşean

Vida%20Geza[1]

S-a născut într-o familie de mineri, la 28    februarie 1913, la Baia  Mare, şi s-a înălţat la ceruri la 11 mai 1980, din acelaşi oraş. Tatăl  său, Iosif Vida, era miner, dintr-o familie de ţărani români, iar mama  sa, Rozalia, avea, după tată, origini slovace.

Gheza Vida însuşi  povesteşte, în cartea   regretatului Raoul Şorban, „VIDA” (Ed. Meridiane, Bucureşti 1981): „Am  mai avut şapte fraţi. Toţi şapte au murit datorită condiţiilor grele de  viaţă. […] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân  măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei ţărănesc din acele  timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru şi  s-a hotărât să fiu «vândut» şi «schimbat» în taină cu o păpuşă, prin  fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita.  Au căutat şi un  nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români.  Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a  fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme  de naţionalitate.”

Tatăl său moare, în 1916, în urma rănilor grave căpătate în război.  „Încurajat de învăţătorii săi, începe să cioplească, încă din şcoala  primară, animale, păsări şi figuri umane. Avea 10 ani când ciopleşte,  din briceag, o nuntă şi o înmormântare ţărănească. Talentul său deosebit  l-a determinat pe patronul mamei sale să ajute copilul, achitându-i  taxele şcolare la Liceul «Gheorghe Şincai» din Baia Mare.”

Spirit revoluţionar şi nestăpânit, se implică în activităţi politice  de stânga încă din anul 1930, luptând pentru îmbunătăţirea vieţii  muncitorilor forestieri şi a minerilor, de care se simţea  legat prin  originea sa. Este repede remarcat ca un talent promiţător de către  colecţionari şi presa locală. Dar, fiindcă făcea parte din grupul  artiştilor desprinşi din Societatea Pictorilor Băimăreni – la acel  moment foarte conservatoare, va expune pentru prima dată la Baia Mare  abia în anul 1937, în cadrul unei expoziţii colective organizate de  acest grup. Sunt remarcate sculpturile „Miner” şi „Ţăran legat de  stâlp”.

În toamna aceluiaşi an, Gheza Vida pleacă spre Spania,  unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu ceilalţi voluntari  români, participând, în Brigăzile Internaţionale, la Războiul civil,  timp de doi ani. În 1939, voluntarii români din Armata Republicană  spaniolă, împreună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii,  în Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs.  Vida ilustrează cu desene şi linogravuri Gazeta săptămânală a  lagărului, linogravurile fiind semnate „Grigore” (aluzie la numele  haiducului maramureşean Grigore Pintea Viteazul). Şi, tot în Franţa, în Lagărul de la Gurs, Vida a sculptat şi a expus busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan.

Cap-de-taran-1957

CAP DE TARAN – 1957

 

Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte, în 1976, acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „…pe  unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroşenilor şi  chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franţa, venind din războiul  din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei butuci aruncaţi la bucătărie pe  cei trei capi de răscoală: Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde  se face o expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până şi  conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului  şi-l întreabă de unde a avut lemnul… «De la bucătărie»;  «Deci l-ai  furat»; «Era aruncat»; «Dar nu ţi l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile  carceră!». Şi Vida Gheza face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră  pentru Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe braţe  de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De  ani de zile, Vida Gheza dă viaţă lemnului, intrând în istoria artei  noastre!“.

„Traversează toată Europa şi se întoarce la Baia Mare abia în  1941, oraşul împreună cu întreg Maramureşul fiind, în urma Diktatului de  la Viena, sub ocupaţie horthystă. Fiind român şi având cetăţenie  română, a fost atent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori  concentrat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria horthystă. În  timpul şederii sale la Budapesta, urmează cursurile Academiei de  Belle-Arte (1942-1944). După eliberarea de sub ocupaţia horthystă, Vida  s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul anti-hitlerist  până la sfârşitul războiului, ajungând până în Cehoslovacia.”

La 8 august 1944 se căsătoreşte cu pianista Elisabeta Kadar  fiica pictorului rutean Geza Kadar din Sighetu Marmaţiei, care a pictat  icoane pentru tâmplele şi zidurile bisericilor din Racşa, Satu Mare,  Şişeşti, Făureşti – Chioar, Cărpiniş – Lăpuş, Sighet şi Muncaci (acum  Munkachevo, Ucraina).” În 1946 se naşte Gheorghe, fiul artistului.

„Sfatul bătrânilor”

Revenind, după război, acasă, Gheza Vida participă, în 1946, la  Expoziţia de artă plastică organizată, la Cluj, de Raoul Şorban, Emil  Cornea şi Carol Pleşa. În anul următor este prezent cu lucrări la  Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei, organizat din  iniţiativa lui Virgil Vătăşianu, Sándor Szolnay, Raoul Şorban şi Lászlo  Gyula. Este prezent şi la numeroase expoziţii din străinătate (Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Londra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles, Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinki etc.), participă la „Bienala de la Veneţia”, 1958 şi 1976. Este distins cu Premiul de Stat, pentru altorelieful „Pintea, judecând un boier”, iar în 1964 primeşte titlul de Artist al Poporului, când se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostaşului Român,  la împlinirea a 20 de ani de la eliberarea întregului teritoriu al  ţării de sub ocupaţia fascistă. Monumentul a fost realizat de Vida în  colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi i se decernează Ordinul Meritul cultural cl. I, iar în 1971, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1963 apare primul film realizat de Mirel Ilieşiu despre Vida şi opera sa, „Rădăcinile lui Gheza Vida”.

Buciumasul-1957

BUCIUMASUL – 1957

Aşadar, pe 28 februarie se împlinesc 100 de ani de la naşterea  sculptorului Gheza Vida, unul din marii artişti ai secolului XX.  Direcţia de Cultură a municipiului Carei, Centrul  Judeţean pentru  Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare din subordinea  Consiliului Judeţean şi publicaţia „Buletin de Carei”  şi-au propus să  organizeze ample  manifestări, la care să participe cât mai mulţi din  cei care l-au cunoscut şi i-au apreciat opera. Cu această ocazie, Consiliul Municipal Carei a decis să acorde titlul de Pro Urbe – post mortem, sculptorului Gheza Vida.

Foarte frumoas din partea lor! Numai că, între timp, creaţia sa este  lăsată de izbelişte. De pildă, una dintre cele mai importante opere ale  marelui sculptor – MONUMENTUL ŢĂRANILOR MARTIRI DE LA MOISEI – a ajuns de nerecunoscut. Cioplit mai întâi în lemn, în 1966, transpus apoi în piatră, în 1972, Monumentul este „o  sinteză a spiritualităţii româneşti, atingând acea tensiune unică la  care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a  locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din  spaţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut).

„S-a ridicat acest monument în memoria celor 29 de patrioţi  români ucişi mişeleşte de horthyşti la 14 octombrie 1944. Glorie şi  veşnică recunoştinţă patrioţilor care s-au jertfit pentru libertatea  României! – erau cuvintele înscripţionate pe o masivă placă de bronz,  dispărută, ca prin farmec, într-o noapte de iunie a anului 2012.

„Nu ştiu cine să fi furat acea placă. Poate ţiganii, poate cei din  zonă, mai ales că suntem în litigiu de ani buni pe acel teren, şi am  primit ameninţări că ni se taie gâtul şi multe altele. Am fost  ameninţaţi că vor merge şi vor demola acele coloane de acolo… Am cerut  părerea unei expert, pentru că poliţia ne-a cerut să estimăm  prejudiciul cauzat şi pot să vă spun că acea placă valorează 54.000 lei  plus TVA, undeva la vreo 600 de milioane de lei vechi.” (…) „Nu am făcut  nimic în acest an pentru reabilitarea acelui monument.  Ştiţi că suntem  în litigiu pe acel teren. Am fost ameninţaţi că vor scoate acele  coloane din piatră din pământ şi multe astfel de ameninţări. Ne-am făcut  proprietari tăbulari şi ei nu sunt de acord cu anularea extrasului CF.  Nu vom avea ce face decât să plătim acel teren la anul, şi abia apoi să  ne putem apuca de reabilitat acel monument. Ar fi nevoie de aproximativ  450.000 lei pentru renovarea lui. S-a făcut un proiect de renovare, dar  deocamdată nu putem face nimic. Proiectul prevede turnarea de beton,  consolidarea acelor coloane, dar şi refacerea în totalitate a scărilor  de acces, 44 la număr” –  declara, pentru citynews.ro, primarul Toader Şteţco.

„Maestre, i-aţi cunoscut pe acei oameni împuşcaţi?” – întreba cronicarul Coman Vălean Cozacu. „Măi,  coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franţa. Figurile lor  sunt nişte măşti populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul  Pop Simion le-a numit nişte fastuoase şi laice table de legi. Parcă aud  ţâşnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele  zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbaţi motivele  împotrivirii noastre faţă de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:  Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi! A doua mască: să  nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi! A treia mască:  să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai  fie închisă lumea în ţarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din  bătătură! A şasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A  şaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată  şi icre ale morţii! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor  de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea  foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morţii!”…

miner

MINER

Călătorind prin Maramureş, în 1967, Geo Bogza nota în „Contemporanul”: „În  vara trecută oamenii Maramureşului – acei oameni pe care nu mi-i pot  închipui decât falnici şi mândri – nu s-au dezminţit şi au ridicat la  Moisei, din trainic şi nobil lemn de stejar, un complex monumental cum  nu se mai găseşte, poate, în niciunul din satele ţării noastre. Un  complex monumental, căruia i se poate spune aşa pe bună dreptate, ca şi  aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e sobru, sever, plin de  simboluri şi semnificaţii profunde, scoţând de sub tristeţea cimentului,  şi reintegrând în nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor  douzeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a purtat  paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic  de la Grădişte, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda  întregului nostru popor”.

Centenar Gheza Vida, aşadar! E bine să ne sărbătorim artiştii. Şi mai  bine ar fi s-o facem din convingere, nu din complezenţă, respectându-le  şi protejându-le opera lăsată nouă şi urmaşilor noştri moştenire.

Afisari: 69

O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu

articol de Adrian Majuru – cotidianul.ro

http://www.cotidianul.ro/o-viata-traita-in-orasul-romanesc-elena-precupetu-207498/

 O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu
„>O viaţă trăită în oraşul românesc: Elena Precupeţu

Elena Precupeţu la 19 ani, către începutul anilor ’40. Imagine din Bucureşti

Elena Precupeţu avea 84 ani atunci când m-a invitat pentru prima oară în căsuţa ei, veche de o sută de ani, din strada Episcop Radu, fostă Birjarii Vechi. Acest articol reprezintă un interviu realizat în lunile august şi septembrie 2002. Ceea ce m-a suprins la Elena Precupeţu, fost profesor universitar în profilul industriei uşoare, a fost tenacitatea de a rezista timpurilor pentru a putea spune partea ei de viaţă trăită timp de 90 de ani în Bucureşti. A reuşit chiar să publice şi o carte frumos ilustrată, “Mahalaua Birjarii Vechi în documente şi mărturisiri” (Paralela 45, 2006), debutul autoarei fiind la 86 de ani! Iar acum, povestea mărturisită de ea cu peste zece ani în urmă.

Despre începuturile cartierului. De unde veneau locuitorii şi care le erau ocupaţiile?

Soţul străbunicii ajunsese în anturajul reginei Draga – regină a Serbiei care avusese în jurul ei nişte tineri care au pornit o revoluţie. A fost oprimată revoluţia şi când ea a simţit finalul, şi-a împărţit tezaurul la cei mai apropiaţi dintre tinerii din anturajul ei şi aşa a ajuns străbunicul în Valahia.

Nu ştiu prin ce împrejurări a cunoscut-o pe străbunica, şi s-au căsătorit. El era constructor de biserici. A construit casa special pentru fiica sa cea mică. Nu ştiu când a murit, dar era destul de tânăr. Străbunica vorbea despre el ca şi cum ar fi fost nemuritor. Numai la timpul prezent îmi vorbea despre el, aşa încât eu, copilă fiind, aveam nişte confuzii. Dar străbunica a ştiut să ţină frâiele gospodăriei şi să rămână casa fiicei lor, deşi mai avea doi băieţi.

Ca o paranteză, vă povestesc că, atunci când intrasem la facultate, m-am întâlnit cu o vecină care ştiam că vorbea cu bunica, deşi vizitele erau destul de rare. Era foarte bătrână şi m-a întrebat ce mai fac. I-am spus ca sunt la facultate şi ea a spus: “Formidabil! Să semeni cu mama Sanda! Aşa deşteaptă cum era ea, nu am mai pomenit!”. Unul dintre copiii acestei vecine plecase în Uniunea Sovietică şi niciodată nu i-a dat vreun semn. Ajunsese mare comunist. Toată lumea o compătimea. M-a impresionat amintirea asta a ei despre străbunica.

Pe vechea stradă a Birjarilor locuia familia Ţico, a căror fată ajunsese mare comunistă. Ea a fost nevasta lui Drăghici. Soţul meu la un timp a fost director general în Ministerul Învăţământului iar fraţii Ţico erau consilierii ministrului; nu făcuseră şcoală, dar important este că săpaseră adânc la temelia partidului. Apoi, îmi amintesc de soţul mătuşii. Bunica mea a avut trei copii: două fete şi un băiat. Fata cea mică, mătuşa mea, s-a căsătorit cu fiul unei familii mixte: mama unguroaică şi tatăl neamţ. Ea avea un văr francez, să fi fost probabil din Alsacia, se numea Penel. El se căsătorise cu o fată din Breaza şi era grădinarul Palatului Bibescu de la Posada.

Unchiul meu îl vizita când trecea prin zonă. Fritz Schöffer, tatăl soţului mătuşii mele, a fost un om important pentru stradă pentru asociaţia birjarilor. El făcea şi repara partea de lemn a trăsurilor pe care le aveau muscalii. Când eu eram copil, Mişka era cel mai important birjar. Toţi erau îmbrăcaţi în uniformă de serviciu cu caftanele ce aveau brâuri colorate, fiecare având altă culoare… aveau brâu la culoarea tapiţeriei trăsurii. Aveau trăsuri deosebite… .

Muscalii erau grupaţi în nişte secte religioase; nu erau căsătoriţi; sufereau nişte operaţii urâte… trăiau într-o comunitate a lor… curţile muscalilor erau pe partea dreaptă, adică aceea a bărbaţilor. Pe stânga şedeau femeile: pe Strada Făinari, primele două-trei curţi, ce erau foarte mari cu multe apartamente şi camere, stăteau femeile. Purtau fuste lungi, cu un fel de bluze asortate cu fustele, şi legate la cap cu basmale. Tot ce a fost a lor s-a dărâmat, în locul lor s-au ridicat blocurile de pe Calea Moşilor. Se spunea în limbajul vechi că erau scopiţi iar femeilor li se tăiau sfârcurile sânilor. Ele vindeau seminţe, erau curat îmbrăcate şi şedeau la poarta casei. Niciodată aici nu au locuit ţigani până în momentul când au plecat evreii.

După casa părinţilor mei locuia familia Müller, alt neamţ care făcea partea metalică a trăsurilor; toţi copiii lui au învăţat însă meserii ultramoderne pentru acea vreme. Era necăjit deoarece unul dintre ginerii lui, originar din Oraviţa, era pictor de firme. Toţi se îmbrăcau frumos, erau foarte eleganţi, parcă erau nişte prinţi; ei priveau lumea nu de sus, dar direct. Alt ginere care era nemaipomenit de elegant cânta la pian la filmele mute; era ceva, un lucru foarte modern pe atunci. Fiii lui au fost ingineri. Unul din fii era logodit cu o tânără de la ambasada franceză, pe vremea când era ambasador al Sovietelor în România Daradze. Ce a mai umblat fata aceasta să-i explice că oamenii ăştia nu au avut nici o treabă cu fasciştii. A fost imposbil să rezolve. Era contrariată că era primită frumos la ambasadorul sovietic, unde i se spunea că o să fie contactată, căci ei nu ştiu unde se află. Apoi a renunţat după un timp. Aceasta în timp ce un alt fiu, deportat în Rusia şi aflându-se în tren, cu sprijinul celorlalţi din vagon, a spart podeaua vagonului de tren, acesta aflându-se în mers, şi s-a aruncat între şine. Nimeni nu a spus nimic iar când s-a observat, era departe. S-a întors acasă, a trăit, s-a căsătorit. Cred că mai trăieşte şi acuma, dar nu a putut aici, în casa familiei, căci curtea e plină de ţigani.

Acum, câteva amintiri despre familia Müller. La un timp, Müller avea patru fete şi nici un băiat. Soţia lui, Barbara, când a născut ultima fată, l-a trimis să declare copilul, dar el a fost aşa de amărât că e a patra fată, că a tras nişte şnapsuri înainte iar când a ajuns la primărie uitase ce nume i-a spus soţia să-i spună fetei. Nu putea pleca fără act şi i-a pus numele Erza căci nu ştia dacă era Margareta, Hennrietta etc. După această fată au venit şi trei băieţi. Doi deportaţi, iar altul, căsătorit cu o bulgăroaică şi pentru că nu prea se înţelegeau, a plecat prin toată lumea. Aveau şi un copil, Toni, numit ca pe tatăl său. Din preajma lui 1940 nu a mai apărut niciodată.

Între alte comunităţi etnice aflate pe stradă mai erau evreii, armeni, dar deloc ţigani. Dar cei mai numeroşi erau germanii şi apoi ungurii, muscalii. Armenii, de pildă, erau mai altfel, se considerau o clasă inferioară; contează cum ştii să te impui în faţa celorlalţi. De exemplu, cu băiatul meu mic fiind, mergeam la Cisnădie în Ardeal. Era o atmosferă plăcută într-o tabără pentru profesori, un mod de a ajuta lumea. Nu se plătea chirie, personalul era salarizat şi se plătea mâncarea. La Cisnădie se lucra la repavarea străzilor în piaţa principală. Erau drumari şi se lucra… printre ei şi unul mai în vârstă – şi spuneam – uite săracul la vârsta asta cum munceşte la pietre! Şi se făceau şi nunţi în acea perioadă. Ne-am întâlnit cu o nuntă şi ne-am oprit să o privim. La un moment dat, am zărit o persoană cunoscută, dar nu ştiam de unde. Un domn elegant, cu haine negre, pălărie, impecabil şi, când mă gândesc eu mai bine, era omul care lucrase la pietre. Un muncitor român nu s-ar fi îmbrăcat nici acum 40 de ani aşa! E importanţa lui ca om, trebuia să fie în lume iar el lucra la pavaj.

Cristina, sora Elenei Precupeţu, la aceeaşi vârstă, în drum spre birou. Era secretară la Ministerul Industriilor

Armenii nu erau aşa. Erau mai prost îmbrăcaţi, mai neglijenţi. Müller? Sau familia Schöffer? Ce ţinută aveau! Unchiul Ferdinand Schöffer a fost cel mai deştept dintre fraţii lui (alte două surori şi doi fraţi). O soră a lui era croitoreasă, dar nu cârpăceală sau de tipul Apaca! Era croitoreasă de mare lux, lucra numai pentru lumea bună. Unchiul meu a avut o viaţă extraordinară deşi nu a avut copii. Era expansiv, comunicativ. El a spus că cel mai mare noroc al lui e că s-a născut în perioada în care s-a născut! A fost toată viaţa muncitor, dar nu orice fel de muncitor. Era un muncitor cultivat, s-a autoeducat. Părinţii au vrut să-l facă preot şi l-au trimis la Bărăţia, unde era o şcoală specială. A fost în război tânăr de tot. A fost şoferul unui general pe frontul din Moldova. Era o persoană foarte importantă şi la regimentul lor. El se impunea şi era cea mai apropiată persoană a oricui. Era soldat şi şofer în timpul serviciului. Acum nu mai există aşa ceva. Mă gândesc atât eu cât şi prietenii mei, cum au putut să dispară lumea asta şi manierele?! Astăzi toate sunt amestecate. Nici respect de sine sau pentru ceilalţi.

Revenim la regimentul din Moldova. La un timp s-a auzit că urma să vină regele Ferdinand. “Ce ne facem? se întreba generalul, căci eu te strig toată ziua Ferdinand! Ferdinand! Încât mi-a intrat în obişnuinţă? Fii atent, mă, ne facem de ruşine. Eu te strig Schöffer şi să fii pe lângă mine!” Venind regele şi având nevoie de şofer, l-a strigat de trei ori “Schöffer” şi pentru că nu primise răspuns, generalul strigă la un moment dat “Ferdinand!”. Şi regele tresări…

Erau oameni care tindeau către o viaţă nouă.

Nu se mai poate trăi cu posibilităţile noastre. Moare casa asta! Vecinii noştri sunt ţigani. Ce îi interesează pe ei?! Nu avem ce face altceva. Dar a fost aici un loc binecuvântat de Dumnezeu. Aici s-a trăit în armonie. Din Primul Război Mondial am scăpat cu bine, săraci, neajutoraţi. Bunicul a murit prin 1908 aşa încât bunica a dus greul pe vremea războiului. Avea două fete iar băiatul de 20 de ani era pe front. Aici a fost o insulă unde nu s-a întâmplat nimic pe vremea Primului Război Mondial. Noi nu am simţit războiul decât psihic, pentru că material, ohoo! A fost un banc acum câţiva ani: o bătrână ar fi spus: “Vai, maică, dacă s-ar găsi şi gaz, ar fi ca pe vremea războiului!”. Deci, lumea a trăit binişor, era totul cartelat; gospodărie se făcea în comun. Toţi au avut cultul omului care a înfiinţat această gospodărie.

Acest om a fost un ţăran din comuna Fundenii Doamnei care a cumpărat un loc. Aici era marginea pădurii sau într-un colţ de fostă pădure. Era un parc mare aici. Asta a fost pe la 1800. El a cumpărat locul de aici, spre Strada Ernii. De acolo şi până la jumătatea Străzii Episcop Radu şi de aici până la strada din spate, a fost împărţită ulterior între copiii lui. Pe acel om îl chema Andrei şi i se spunea “abagiu” pentru că făcea basmale şi abale. Dar copiii lui şi-au luat numele de “Andreescu”.

Acest spaţiu ţinea de parohia Sf. Silvestru şi se învecina cu parohiile Precupeţii Vechi şi Sf. Ion Moşi. Aici era terminalul negustorilor. Mai important era Oborul Nou pe Bulevardul Ferdinand şi înspre oraş cu străzile Orzari, Negustori, Mătăsari, Olari – acolo era piaţa centrală.

Pe Episcop Radu, câteva case mai sus, se făcuse o sifonărie şi după 1900, era ceva deosebit. Aparţinea unei doamne, soră cu Gheran, tatăl criticului, pe atunci mare negustor. Eu am fost colegă la liceu cu sora lui care a murit încă din liceu. Erau oameni care tindeau către o viaţă nouă.

Andrei a avut mulţi copii. Am făcut o reconstituire din ce vorbeau oamenii mari. A avut mulţi copii, trei-patru băieţi, ai căror copii nu-i mai ştiu, dar un singur domn a venit aici să-şi amintească de copilăria lui, când eu eram mică. Andreescu se numea. Acel Andrei a mai avut şi două fiice, iar una a fost străbunica. Ea a fost foarte voluntară, s-a impus din punctul de vedere al organizării vieţii copiilor ei încât mi s-a părut o femeie ciudată. Băieţii ei nu prea o iubeau pentru că a lăsat averea pe mâna fiicei; se pare că nu-i plăceau nurorile. Când eram copilă, curtea cuprindea şi Strada Ardeleni iar în locul blocului de vis-à-vis se afla o căsuţă mică, de ţară. Iar gospodăria asta împiedica trecerea între străzile Episcop Radu şi Ardeleni astfel că porţiunea a fost expropriată prin 1925-1926. Sub pavajul străzii se găseşte prima casă făcută de Andrei şi gospodăriile ulterioare, şi aici, în dreptul porţii, a doua casă unde trăise străbunica.

Străbunica era atât de deşteaptă şi băieţii au respectat-o pentru treaba asta. Bunica nu a iubit-o pentru că nu i-a permis să înveţe, să scrie, iar bunica uneori plângea când noi mergeam la şcoală. Nu ştia să citească, dar avea o cultură… tatăl ei fusese constructor de biserici… ce istorie ştia ea… dar trăise… în 1877 era de 17 ani, era domnişoară; apoi 1821, aici fusese tabăra lui Tudor. Una dintre rude se îndrăgostise de un pandur.

Surorile Elena şi Cristina Precupeţu în anii liceului, alături de colegii de clasă. Au fost elevi ai unui liceu industrial din Bucureștiul anului 1939. Imagine din parcul Herăstrău (Regele Carol II în epocă)

Copiii bunicii au fost oameni moderni, oameni ai timpului nou în care s-a născut. Aceasta a fost o trăsătură comună adolescenţilor. Fiecare în felul lui a fost un om modern, au fost oameni ai timpului în care au trăit. Nimeni nu a vrut să fie ca mai înainte. Fiii străbunicii: unul era tipograf, dar nu un simplu muncitor; deşi nu cred că avea şcoală superioară. Ne povestea cum i-a corectat nişte lucrări lui Caragiale. Acesta s-a supărat şi s-a pus pe scandal. Dar el nu s-a lăsat: “Domnule, e corect? E bine ce am făcut?”. “Da, e corect! Dar nu ai voie să mă corectezi pe mine!”, a răspuns Ion Luca Caragiale. Acest tipograf a fost mai târziu directorul Tipografiei Mitropoliei din Cernăuţi, dar a locuit în Bucureşti. Celălalt fiu a avut necazuri în tinereţe. A fost funcţionar şi iubea o fată din cartier, dar părinţii fetei nu l-au lăsat. Spuneau: “Ce, ăsta e om, fără meserie?”. Fata s-a îmolnăvit de tuberculoză şi a murit.

Bunica povestea cum ajunsese străbunica să fie vizitată de boieroaice din Bucureşti care aveau diverse probleme intime pe care nu voiau să le discute cu prietenii sau nici măcar cu un avocat, căci s-ar fi aflat. Veneau la străbunica şi se sfătuiau cu ea. Veneau trăsuri, se opreau la poartă, în casa ei din apropiere.

Despre liceu şi perioada adolescenţei.

Eu am făcut un liceu, nu unul de mare renume – am făcut un liceu industrial pentru că mama şi mătuşa considerau că ce-i trebuie unei fete atâta şcoală? Se făcea menaj! Ore speciale şi lucruri de mână. Am nimerit însă într-o şcoală care a tăiat alte licee din Bucureşti pentru că am avut profesori deosebiţi; fiind liceu de fete erau numai profesoare. S-a numit liceul industrial „Gheorghe Chiţu”. Era o clădire veche boierească, pe Strada Popa Petre. Era din Strada Silvestru, spre Calea Moşilor… era splendidă clădirea. La cutremur a fost avariată şi s-a dărâmat un etaj. Era directoare doamna Natalia Dragoş, soţia lui Aurel Dragoş, caricaturistul ziarului „Cuvântul”. Era pe vremea aceea o personalitate deosebită; a fost un liceu foarte bun în care am avut multe de învăţat.

Profesoară de matematică a fost o femeie extraordinară; se numea Mărăcineanu şi era o femeie un pic ciudată. De fapt, profesoarele foarte bune erau un pic ciudate, nu erau nişte femei oarecare. Cea mai bună profesoară a fost aceea de franceză. Nu ştiu din ce familie făcea parte. Era o mare doamnă, plină de ciudăţenii. Erau momente când lăsa lecţia la o parte deşi era foarte scrupuloasă şi severă şi ne povestea diverse mici amănunte care o plictiseau în familie. Şi vorbea despre Dudu, dar noi nu ştiam care Dudu, căci pe soţul ei în intimitate îl chema Dudu şi, pe căţel, tot Dudu. Şi ne gândeam… nu îndrăzneam să ne mişcăm sau să râdem. Totuşi ne-a învăţat o franceză extraordinară… vorbea uneori cu căldură de marea ei pasiune, Napoleon Bonaparte.

Mai era o doamnă Papacostea, de care am aflat că mai trăia acum zece ani. Cu totul deosebită a fost doamna Ada Cruceanu, soţia poetului Mihail Cruceanu, profesor de psihologie şi pedagogie. Am învăţat psihologie de fond şi pedagogie de manieră, ceea ce mi-a ajutat mult când m-am făcut profesoară.

Despre primele zile de şcoală, la liceu.

Era ordine, curat, era clădirea aceea ca un palat. La intrarea în clădire erau nişte scări de marmură din două părţi pe care se mergea şi apoi se uneau formând un singur corp. Până la etajul întâi era monumental. Nu ştiu în care an a fost şi ministrul învăţământului Anghelescu; ce tevatură în toată şcoala! I s-a urat atunci “Bine ai venit, părinte al şcolii, de ideal ademenit!”. Era frumos, era sobru, era un eveniment şi monden… toate profesoarele şi mai elegante decât de obicei…

Cum se îmbrăcau profesoarele…

Erau foarte elegante! Îşi permiteau să fie elegante. Când am fost eu profesoară, ne-au impus să umblăm în halat, toţi profesorii! Unii n-au vrut, eu nu am acceptat niciodată… pe atunci, către 1939, erau foarte elegante. Veneau doamne din înalta societate care făceau comenzi la şcoală de covoare, lucruri de artizanat. Ceea ce se face acuma la marile case de modă se făcea atunci în şcolile astea. Şcoala noastră şi mai erau două şcoli: una se numea „Robescu”… În cadrul orelor de gospodărie, în pauza mare, se făcea ceai şi prăjiturele pentru profesoare. Asta în cadrul lecţiilor, unde învăţam cum să servim musafirii; cum să te comporţi în societate. Distante totuşi profesoarele, nu foarte apropiate…

În primii ani a fost o şcoală liniştită. Despre absolvire îmi amintesc câte ceva. Şcoala a mers într-un fel până le rebeliunea legionară, ceea ce a coincis cu ultimele două clase; în 1941 am terminat. Cum au venit legionarii, în holul acela splendid, cu scara monumentală de marmură roz, obligatoriu au pus un iconostas şi dimineaţa venea toată lumea şi se făcea o mică slujbă cu rugăciune, ceea ce ne-a cam plictisit şi ne-a îndepărtat de biserică. Tot ceea ce a fost obligatoriu în viaţa mea n-am suportat, n-am respectat. Totul cu basmul acesta urât cu legionarii. Se schimbase şi relaţia directoarei… soţul ei, caricaturistul, devenise mai agresiv, în spiritul perioadei. Am avut ca profesoară de biologie pe sora lui Pamfil Şeicaru, care era patronul „Curentului”. Era o doamnă drăguţă, dar îmbrăcată în uniformă legionară, în cămaşă verde, cu o fustă dreaptă neagră, şi cu diagonală. Era medic, şi era o femeie deşteaptă. Ne-a învăţat mult, dar nu ne-a plăcut. Atunci s-a răsturnat tot ce fusese frumos şi bine.

Colegele mele veneau în general din alte cartiere, precum Rahova, dar şi din alte localităţi, precum fosta comună Militari.

Cum era cu timpul liber?

Profesoare si eleve ale Liceului industrial „Gheorghe Chiţu”. În rândul al doilea se află Cristina, sora Elenei Precupeţu (a treia de la stânga la dreapta)

Nu prea aveam timp să ieşim în oraş. Îmi plăcea mai mult pe unde nu mai fusesem. Îmi plăcea mult viaţa oamenilor mai mult decât străzile şi casele. Lumea ieşea seara, dar noi nu aveam voie să ieşim, fetele ieşeau numai cu familia. Adesea ne duceam în comuna Roşu. Eram un grup de fete, era foarte frumos. Nu prea se făceau vizite; vizitele se făceau între rude. Şi cum era aici acest amalgam de etnii, nu se cunoşteau în intimitate; se mai salutau pe stradă, o discuţie în curte, la o cafea. Dar atât! Se discuta în limitele interesului general.

Îmi amintesc că pe stradă era un ungur, nu ştiu ce meserie avea, şi se numea Janos. Unii îi spuneau “Janos Moşu”, dar nu ştiu de ce; dar nu îmi mai amintesc figura lui. Nenea Janos, care locuia la capătul Străzii Ardeleni (de curând s-au dărâmat casele lui), s-a îmbolnăvit. A fost internat în spital. A recomandat medicul să i se pună ventuze, dar astea se puneau şi acasă nu trebuia să fii în spital. Şi a stat el ce a stat cu ventuzele în spate şi apoi a întrebat asistenta: „Cât timp trebuie să mai stea cu ventuzele?”. Şi aceea ţâfnoasă l-a repezit; era şi un om mai modest: „Asta-i treaba mea! Ştiu eu când trebuie. Stai acolo şi taci din gură!” După 24 de ore, când au venit doctorii, a fost scandal mare, se inflamase. Au trebuit sparte ventuzele că nu puteau fi scoase. S-a scris şi în ziar iar asistenta a fost dată afară din serviciu.

Şi a venit o vreme nimicitoare după 1945.

Cea mai periculoasă molimă pentru ţara noastră a fost comunismul, ale cărei sechele şi lichele se mai agită şi azi. Deşi cred că nu vor mai face răul pe care l-au făcut atât de amar de vreme, produc însă multă durere. De multe ori mi-a fost frică, pentru că nimic n-a mai fost ca înainte şi pentru că oamenii pe care-i întâlneam erau dezorientaţi; nu ştiau ce să facă şi pe ce drum să apuce. Prima etapă a comunismului a fost dezorientarea totală a cetăţenilor. Cei care se considerau comunişti habar n-aveau ce este comunismul şi ce se aşteaptă din partea lor. De aceea a apărut propaganda teribilă şi simplistă care a născut limbajul de lemn, bazat pe lozinci.

Toţi oamenii simpli şi needucaţi au înţeles însă destul de repede din acest mod de „educare” a maselor că: vremea exploatatorilor a trecut; toţi intelectualii sunt şovăielnici, deci nu sunt ataşaţi clasei muncitoare, şi sunt potenţiali trădători; adevăratul patriotism este ataşamentul faţă de URSS; Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus.

Aşa a fost doar începutul, din care nimeni nu înţelegea nimic. După ce lumea s-a mai dezmeticit, a început fiecare să-şi evalueze interesele. Noii conducători-comunişti au înţeles că trebuie să-i înlăture pe foştii conducători – oamenii politici – şi să-i trateze după cum le vine: care în închisoare sau în lagăre de concentrare şi reeducare, care torturaţi şi împuşcaţi.

Casa din Strada Birjarii Vechi, unde s-au născut Elena şi Cristina, şi unde au trăit o buna parte din viaţa lor. Casa a dispărut la finalul anilor ’90

Clasa muncitoare a descoperit că are tot dreptul să se bucure de viaţă şi s-au pornit marii şefi comunişti să se mute în casele „îmbuibaţilor” şi să le confişte averile. Noii conducători şi clasa muncitoare au căzut de acord că intelectualii trebuie puşi să muncească – spre a-şi spăla păcatele – şi măcar atât să facă şi ei, dar sub strictă supraveghere, pentru că „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Aşa a început „molima cea mare”. Şi anii au trecut. Viaţa a trebuit să continue. Marii conducători comunişti s-au dus, însă au venit alţi conducători comunişti mai mari, mai siguri pe ei şi susţinuţi de „cadre de nădejde” în lupta pentru edificarea societăţii noi, socialiste, multilateral dezvoltate şi a „epocii de aur”. Poporul, adică muncitorii şi funcţionarii de rând, după ce s-a dezmeticit, a apreciat că ar trebui şi el să aibă nişte interese, pe care le-a descoperit:

  • La cozile interminabile de la „alimentara” şi „aprozar”, căutându-şi de mâncare, începând cu pâinea noastră cea de toate zilele.
  • La diferite alte magazine: de îmbrăcăminte, încălţăminte etc.
  • La vizionare de spectacole de operă, operetă, teatru, film şi altele, ca să se mai treacă din greul şi urâtul cotidian.
  • La născocirea de bancuri, mai întâi cu olteni, apoi cu Bulă, la ce mai spune radio Erevan.
  • La ascutarea posturilor de radio interzise precum Europa Liberă.

Ţăranii, după ce li s-a luat tot avutul şi după ce s-au plictisit să muncească pentru alţii şi să fure pentru ei, n-au mai vrut să sape ţarina şi au plecat la oraş. Dar „cadrele de nădejde” (că tot nu mai aveau altă treabă) au mobilizat armata, elevii şi studenţii cu şefi şi profesori să culeagă roadele, ca să se descurce ei onorabil la vizitele de lucru ale iubitţilor conducători, pe ogoare sau de ziua recoltei.

În acele vremuri, clasa muncitoare o ducea foarte bine – prin reprezentanţii ei. Noi, care nu eram printre reprezentanţi, ne mulţumeam cu cozile la orice pentru a ne procura cele necesare vieţii. Circula şi un răspuns „standard” pentru cei care întrebau ce se vinde: „dacă e alb e brânză. Dacă e negru e cafea”, pentru a sublinia că doar culoarea mai amintea de ce fusese altădată, căci în loc de brânză era o pastă mai consistentă fără gust, iar în loc de cafea, nechezol – un înlocuitor din orz prăjit, de culoarea cafelei.

Trebuia apoi să suportăm dispreţul cu care ne priveau vânzătorii, iar şefii de unităţi alimentare sau cei de la aprozar se credeau de-a dreptul cele mai importante persoane din cartier.

Încetul cu încetul, oamenii s-au săturat să rabde de foame, de obrăznicia vânzătorilor de tot felul de mărfuri şi au recurs la alte metode, mai „civilizate”, şi vorba ceea, „dai un ban, dar te descurci”. Aşa a început perioada când înainte de a primi, trebuie să dai. La un moment dat, dacă aveai relaţii, puteai primi marfa acasă. Nu te mai oboseai s-o cari şi să nu dormi nopţile. Uneori ţi se recomanda să n-o mai cântăreşti. Era bine cântărită. Acest tip de serviciu se făcea cu mărfuri sustrase din abatoare, depozite cu diferite mărfuri şi magazine, chiar de cei care răspundeau de ele. Dar clientul era bine servit, iar hoţul, cum s-ar spune, hoţ cinstit.

În felul acesta s-a trecut de la banalul bacşiş, cum spun turcii sau pourboir, cum spun francezii, la şperţ, mită, fraudă etc., că nu ştiu cum le mai zice, dar ştiu că-i fac pe unii oameni bogaţi în bani şi chiar în ranguri înalte, dar săraci în bună cuviinţă şi moralitate.

Şi vorba uni om bogat de azi către nişte bieţi cărturari: „Dacă vreţi s-o duceţi bine, votaţi-mă pe mine, dacă nu rămâneţi la cărţile voastre”! Bunica mea ar fi spus în replică. „Există un Dumnezeu al proştilor şi al hoţilor”! Noi am rămas la cărţile noastre.

Astăzi, după atâta dezorientare, dezmeticire şi descoperire de interese, poporul a rămas cu nişte năravuri de care nu poate scăpa: descurcarea în diferite situaţii prin bacşişuri, mită, trafic de influenţă etc. La vechiul popor chinez salutul a doi oameni care se întâlneau era: „Ţi-ai mâncat orezul?”. La noul popor român de după 1989 este: „Cum te-ai descurcat azi?”. Şi cum să te realizezi în viaţă când tot timpul trebuie să te descurci?!