Formă, formare, informare – Constantin Noica

Nimeni nu stie destule astazi. Toti vrem sa fim informati.
Cu privire la ce? Nu stim exact. Dar am vroi sa stim, sa aflam, sa putem spune – intr-o lume in care in fiecare clipa avem impresia ca se intampla ceva, fara ca noi sa fim la curent. Exista, in vremuri de mare densitate, cum sunt cele de azi, o suprema valoare, din care omul isi face hrana zilnica: informatia. Sa stii ceva, chiar inexact, dar sa stii. E aproape narcotic.

Despre informatia aceasta, atat de usuratica in ea insasi, dar care exercita o tiranie atat de mare asupra omului contemporan, as vroi sa va spun ca are o ascendenta nobila, poarta un nume mare. Ca orice lucru cu vechime, a degenerat. Nici nu ne dam seama cate forme de viata, cate notiuni, cate cuvinte sunt degenerate, decazute, automatizate. Se spune ca viata e imbogatire. Dar in unele privinte ea e dimpotriva: pierdere, imputinare, saracie. Golim lucrurile de sine, ca sa ne miscam mai usor printre ele. Calcam peste morminte, ca in adevarate cimitire. Dar lucrurile acestea moarte invie din cand in cand, iar atunci ne ingrozeste tot ce am lasat sa moara pentru a fi noi liberi sa traim.
Un scriitor roman, Mircea Eliade, a aratat de curand, intr-o carte intitulata Comentarii la legenda Mesterului Manole, cum supravietuieste in constiinta omului contemporan o serie de mituri originare care si-au pierdut aproape cu totul sensul. De pilda, in toate timpurile oamenii au visat si cautat o “insula a fericitilor”, un fel de paradis pamantesc, unde omul sa fie eliberat de tot ce-i pare mizerie in viata sa obisnuita. A renuntat azi la gandul acesta? Nu, dar l-a degradat. Omul modern face, sau facea, croaziere, cauta vacante ideale, viseaza un refugiu fericit, fara sa mai stie ca dorintele sale tin de un vis clar, bine organizat, cu sens religios, anume acea insula a fericitilor, dupa care au pronit atatia navigatori, sporind cunostintele omenirii, dar fara sa sporeasca fericirerea proprie.
Asa se degradaeaza si cuvintele. E in ele, la inceput, o bogatie, o plinatate care le face revelatoare pentru viata noastra sufleteasca. Pe urma numai buzele le rostesc. Inima nu le mai prinde. V-ati gandit vreodata ce frumos cuvant e acesta curent, banal si aplicabil la aproape orice situatie noua, numit informatie? El inchide in el ideea de forma. Si dintr-o data simti ca prinde gravitate. Nu orice lucru poate informa. Te informeaza ceea ce are forma, ceea ce iti poate trece forma lui si poate starui in tine prin forma sa proprie. A informa insemna altadata a da forma, a modela, a intruchipa. Astazi nu mai e nimic din acestea.
Dar ma gandesc ca un cuvant atat de gol de sens, cum e astazi cel de informatie, s-ar putea razbuna pe noi pentru felul cum il intrebuintam. Nu v-a fost niciodata frica? Folosim cuvintele acestea ca un material exploziv, care devine primejdios prin descompunere, un cuvant se poate redescmopune intr-o buna zi, isi poate regasi sensurile lui originare, iar atunci tihna in care traim se curma. Va denunt aceasta primejde: folosirea prea deasa, prea curenta a notiunii de informatie. Si dati-mi voie sa v-o redescompun spre a va arata toate primenjdiile care zac in ea.
Informatie, informare contine asadar notiunea de forma. Ce sens are forma, deci carui lucru se opune? Materiei. Forma si materie, acestea sunt notiunile cu care ne jucam fara sa stim. A informa inseamna in latineste a da forma unui continut. Exista o materie care poate lua mai multe forme, aproape orice forma; exista o materie nedeterminata. Forma, in schimb e ceva determinat, iar ea vine sa determine materia, sa-i dea un contur, s-o scoate din anonimat. Dai forma, informezi o materie oarecare, si ai facut sa existe ceva. In cateva cuvinte, v-am expus, fara s-o stiti, poate, celebra terorie filozofica a lui Aristotel. Sensul adanc al lui informare se leaga, in constiinta europeana, de perspectiva filozofica a lui Aristotel.
Dar numele nu trebuie sa ne sperie. Uitati cat de limpede e teoria aceasta, atat de pretentioasa, in aparenta, cand o asezi sub numele lui Aristotel. Ce spune el? Ca exista forme, care sunt ceva anumit, si materie, care nu e nimic anumit, dar care poate fi ceva, poate fi actualizata, ea nefiind decat virtuala. Forma e cea care actualizeaza materia. Nu se intampla asa in faptele cele mai cunoscute ale vietii? M-am gandit intotdeauna ca teoria lui Aristotel poate fi plastic infatisata prin casnicie. Da, casnicia e informare, e un fel de a da forma unei materii. Ce e barbatul? Ceva anumit in societate. Si femeia? E – nu poate incapea suparare aci – materie. Ganditi-va ca o femeie poate lua, are virtualiatea de a lua mai multe infatisari: daca se marita cu un ofiter va tari viata de ofitereasa; daca se marita ca un preot va fi preoteasa, nu? Barbatul e ceva anumit, are o cariera, un rost, o incadrare in societate. Femeia o ia pe a lui. Aceeasi femeie – ca la Aristotel aceeasi materie – poate lua forme diferite. Iar destinul ei este de a se defini prin si inauntrul formei de viata pe care i-o da sotul. E crud, dar asa este. Traim inauntrul formelor, iar unii le au pe cont propriu, altii si le insusesc. Femeia simte mai bine decat oricine cata dreptate are Aristotel.
Va dau un caz, o scena intamplata in tren, si pe care vreau sa v-o descriu ca o perfecta ilustrare a aristotelismului. Ascultam involuntar, zilele trecute, marturisirea pe care o facea in tren o fata unei doamne cu care intrase in vorba. La noi sunt multi oameni carora le place sa faca marturisiri, sa spuna totul primului venit, intocmai ca in romanele lui Dostoievski. Fata se maritase de cateva luni. Avusese partide bune, pretindea ea, iar parintii vroisera s-o marite cu un ofiter. Ei ii placuse insa un subofiter. Acum ducea, de cateva luni, viata de subofitereasa. Erau unele lucruri care nu-i prea placeau, mai ales ca se gandea ca va da ochii, intr-o zi, cu prietenele ei, maritate ceva mai bine. Dar, spunea ea, in fond isi iubea barbatul, si asta ajungea. Stii ca e si nitel poet? Staruia ea. Si simteam cat vrea sa se convinga singura ca nu gresise. Dar o vedeai ca sufera, ca abia acum descopera ceea ce parintii ei stiau de la inceput, fara sa fi citit, desigur, pe Aristotel, anume ca fiecare om, fiecare barbat poarta cu el o forma, un tip social, pe care-l trece sotiei, incadrand-o si pe ea, informand-o, in sensul acesta, originar. Fata credea ca nu conteaza decat individul. Viata ii arata acum ca dincolo de indivizi sunt forme, si conteaza putin si ele.
Iata deci sensul adanc pe care-l avea termenul de informare in limba latina. Cum, de al acest sens adanc, de “a da forma”, a putut termenul sa devina ce inseamna azi: a da de stire, a vesti ceva? E interensata si viata cuvintelor. Uneori e numai pitoreasca. De pilda, cuvantul nostru de forma a dat in limba franceza, intre altele, fromage, care mai inainte se spunea formage. Neasteptat, nu? Cine s-ar fi gandit ca branzeturile franceze sunt indrudite cu formele… Dar daca aci etimologia cuvantului e pitoreasca, la informatia noastra de azi ea e revelatoare. Istoria cate unui cuvant, ca si istoria cate unei familii, poate fi o adevarata pagina de istorie. De la informare, a da forma – care putea insemna in latineste si a inchipui o forma, a plasmui -, s-a ajuns la ideea de modelare, de modelare a sufletelor, de educare. A da o forma avea si sensul acesta frumos: de a instrui. Asa il gaseste limba franceza din Evul Mediu, cand termenul latin de informare devine nu cel de informer, ci enformer, insemnad tot ce inseamna in latinereste, inclusiv a instrui. Numai ca a instrui pierde din ce in ce, in franceza, sensul exclusiv de a educa, putand insemna si être instruit sur telle ou telle chose, a afla, a fi informat, exact in sensul nostru de astazi. Nu numai insa ca termenul latin de informare devine termenul de azi, de a informa, pe care noi l-am luat din franceza, dar si termenul de informatio inseamna proiect, proiect de forma, plan, schita, iar in franceza medievala information insemana chiar stiinta, talent – spre a deveni cautare, inquisitio, adica proiect pe care sa-l cauti. De la cautare la aflare, la informatie in sensul nostru de azi, nu e decat un pas. Toata aceasta transformare a verbului cu sens plin de informare, a da forme, intr-un verb cu sens vag – a da stire – e de fapt inclusa in forma reflexiva a verbului latin, in se informare, a se informa pe sine. Casi se informare nu mai putea inseamna a-si da forme singur, ci chair in latineste era inquirere, a cauta, a incerca sa se lamureasca. Iar acum detinem cele doua extreme ale termneului acestuia: caci, de unde la inceput era activ si insemna a da ceva, azi a devenit pasiv, insemnand a primi ceva. Cuvantul s-a degradat de doua ori: si-a pierdut plinatatea de la inceput; si a renuntat si la puterea de actiune din trecut. Azi ne informam, adica deschidem radioul, deschidem ziarul si capatam o veste. Nici macar nu mai cautam: vine vestea, vine informatia peste noi. E destul sa apasam pe buton.
Veti spune ca nu e nimic: e destinul cuvintelor sa se toceasca si banalizeze. Numai ca – si aceasta vroiam sa va arat – cuvantul se razbuna. L-ai lasat sa-si degradeze sensul, dar el stie cateodata sa si-l regaseasca singur si sa ti-l impuna. Credeti ca termenul nostru de informatie nu mai cuprinde niciodata sensul de forma. Credeti ca ne informam unii pe altii fara sa ne dam forme unii altora, fara sa platim, fara sa suferim? Ati fost tristi cate o zi si nu va dadeati seama de ce. Iar deodata va amintiti: v-a dat cineva o informatie, o simpla informatie, iar o data cu ea v-a trecut o forma, o forma de tristete, de neliniste, de dezastru. Imi spunea cineva care a fost recent intr-o tara neutra ce sentiment de nesiguranta ii dadeau informatiile acelea, de cele mai multe ori fantastice, din ziarele de acolo, libere sa scrie si sa imagineze orice. Omul nu mai stia cum sa se intoarca repede in tara, spre a scapa de valul acela de informatii, care-i dadeau fiecare o forma de nesiguranta, un dezechilibru interior, odeformatie. Caci aceste e destinul informatiei noastre de azi: pentru ca nu mai are caracterul plin de a trece cuiva o forma, de  a informa, ea se razbuna, deformandu-ne. Ideea de forma asupra vietii, fiindca n-o acceptam cum este, nu ne lasa nici ea cum suntem; ne deformeaza.
Dar, iesind din actualitate, sa va dau un exemplu inca mai lamuritor asupra felului in care supravietuiete forma in temenul nostru de informatie. Inchipuiti-va un om bun intre oameni rai. Nu v-a surpins niciodata sa vedeti ca oamenii buni nu se informeaza asupra raului altora? Cei rai intre ei se vorbesc de rau, se arata cu degetul, isi demasca viciile; dar cel bun trece nestiutor printre toate. Nu sunt chiar asa de rai oamenii, spune el. Dar nu vezi, ii spune celalalt, uite ce pacate au, cate nelegiuri fac. – Nu, omul bun nu vede. Si credeti ca o face din neputinta de a discerne, din orbire? O face mai ales dintr-un instinct de aparare. Omul bun simte ca daca te informezi despre rau iei forma raului, iar foma aceea trece in tine. Omul bun stie ca lucrurile nu trebuiesc numite pe numele rau, caci, daca le scoti din anonimat, ele incep sa te invadeze, sa te apese, sa te tiranizeze.
Si de ce va spun toate acestea? Poate spre a va sugera ceva, spre a va propune ceva: nu va informati prea mult. Nu va informati prea multi nici asupra actualitatii imediate, cum nu trebuie s-o faceti excesiv si in toate directiile nici asupra culturii. Si intr-un caz si in altul riscati sa primiti mai multe forme decat incap intr-o viata sufleteasca echilibrata. Fiindca forma staruie chiar in termenul nostru degradat, de azi, de informatie. Traim printre forme – forme de cultura sau forme de actualitate – si ne trecem unii altora forme, ne informam, ne formam neincetat. Toata viata noastra e un schimb, un imprumut, o intrepatrundere de forme. Pe unele ni le putem insusi, pe altele nu. Unele ne formeaza cu adevarat, altele ne deformeaza. Nu va lasati schimonositi, asta as fi vroit sa va spun. Nimic nu e mai frumos in viata decat sa dai si sa primesti, ca un izvor. Dar nu uitati ca echilibrul vietii noastre se creeaza dand totul si neprimind decat ceva.

 

Text citit la Radio Bucuresti in noiembrie 1943(?). Publicat in Cronica, an II, nr.1, ianuarie 1944, p. 1-3.

Publicat in Eseuri de duminica, Editura Humanitas, 1992

Sursa: http://www.ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4053

HORA QUOTA EST – Gabriela Calutiu Sonnenberg

Ne place sa ne localizam in timp si in spatiu. Cand stim anul, luna, saptamana, ora, minutul si, eventual, secunda ne credem instalati comfortabil, in siguranta. Aparent. Sa pretinzi ca, atunci cand stii cu exactitate ceva, ai si inteles despre ce este vorba, este aberant.

Acum doua mii de ani, romanii cultivau o nuantare de ordin gramatical, cuprinsa in insasi intrebarea „Cat e ceasul?“. „Hora quota est?“, obisnuiau sa se intrebe in latina, adica a cata ora avem, cat a trecut si cat ne-a mai ramas din timpul pe care il avem la dispozitie. Asa se raportau la etapa din ziua in care se aflau, pastrand imaginea de ansamblu. Pe ei ii interesa in a cata din orele alocate unei zile vietuiau; de parca ar fi participat zi de zi la un nou maraton, o intrecere cu timpul. In plus, pe vremea aceea, orele aveau lungimi diferite, in functie de anotimp. Complicat, nu-i asa?

Azi, lucrurile sunt mai simple. Ceasul ca accesoriu portabil nu mai este apanajul celor instariti. Timpul insa, da. Degeaba a atins omenirea stadiul in care isi poate permite sa calculeze cu exactitate unitatile de timp, unificand sistemul la nivel global si egaland lungimea orelor! Cata vreme noua tot diferite ni se par, in functie de „incarcatura“ cu care vin, nu putem trata cu indiferenta nici orele, nici anii. Cum bine zicea Einstein, mai scurta e o ora petrecuta in compania unei fete nostime, decat cinci minute, sezand pe o plita incinsa. Extrapoland, sunt ani care trec ca un fulger, in timp ce altii se tarasc cu viteza melcului, facandu-ne sa ne dorim apropierea grabnica a Anului Nou.

Nu pot vorbi decat pentru mine, dar 2013 si-a confirmat in cazul meu vocatia ghinionista, pe care-o poarta-n extensie ca pe-o biciusca, pocnind voiniceste. Inteleptii spun ca un an nereusit poate servi drept exemplu – negativ, fireste – indiferent de momentul din viata unui om cand se intampla sa apara. Sa tragem invataturi din experientele neplacute, zic ei, asa ca ma straduiesc… Ce bine ca, iata, pana si 2013 trece! Cumpana Anului Nou imbie cu promisiuni, dar si sperie nitel. Chiar daca stim ca biet calendarul nostru gregorian e doar o inventie, acolo, conceputa de mintea imperfecta a oamenilor, e placut sa te repezi entuziast la intocmirea bilantului, pretizand ca scapi de-o pacoste, sub pretextul schimbarii cifrei din coada.

Chinezii reflecteaza la trecerea timpului in februarie, noi sarbatorim Anul Nou la sfarsit de decembrie. Gaselnita teoretica incolo si-ncoace, nimic nu e mai practic decat o teorie solida! Indiferent cum si ce a dispus Papa Grigorie al XIII-lea nu demult, la 1582, cu calendarul sau ne-a furnizat o metoda practica de … omorat timpul. Anul astronomic mediu are o durata de 365,24219 zile, adica este mai scurt decat anul prevazut de diferitele calendare (islamic, iulian etc.). Cu alte cuvinte, daca nici durata calculata stiintific nu este constanta, ce sa mai vorbim de perceptia noastra proprie? Ne consolam cu faptul ca o corectie a calendarului gregorian nu va fi necesara mai devreme decat anul 4.000. Atunci ce sansa de ajustare ulterioara sa mai avem noi, ca indivizi infimi, pe langa un an pe care l-am trait, poate nu tocmai la parametri optimi, dar cat de cat intreg si, mai ales, cu toata fiinta noastra? Expresia „toate la timpul lor“ se poate interpreta si ca ”fiecare in ritmul sau”. Avem obiceiuri si preferinte proprii, simtim instinctiv cu ce viteza ne deplasam mai comod. Cand interactionam cu alti oameni, ne adaptam ritmului lor, alegem din paleta de orizonturi temporale acele secvente care sunt adecvate omului si momentului. De la secundele de traire intensa, pana la experientele stocate in adancime pe parcursul mai multor luni si ani, colectionam timp.

Calendarul astronomic se bazeaza pe observarea unor fapte clare si recunoscute, se grefeaza pe „cadrul” stabil al firmamentului. Desi e o inventie destul de seaca, la o privire mai atenta, el se transforma in sursa de inspiratie aproape poetica; ne releva parca un dans al planetelor, care se deplaseaza cu viteze diferite, in raport cu atotprezentele constelatii fixe. Printre stelele „fixe” orbiteaza planetele plimbatoare. Intr-o lume potential vesnica, ne trecem si noi, performand o pendulare continua intre statornic si schimbator. Sunt banalitati, truisme, dar si obsesii sacaitoare, pe care, ori vrem, ori nu vrem, le avem uneori, indeosebi de Revelion – derivat din francezul se reveiller (a se trezi), termenul sugereaza ca e vremea la care ne desteptam putin la realitate. „Timpul cand se schimba anotimpul” sau „ora cand se plimba Eleonora” maimutaresc glumetii si mai invart o perinita.

Chiar daca timpul se scurge egal si indiferent pe tot parcursul anului, n-avem ocazia sa-l disecam in amanunt decat la momente cruciale. Finalul de an este unul dintre ele. Abia la ora bilantului de Anul Nou ne permitem luxul unei clipite fugare, zarind cu coada ochiului zbaterea, cautand calea de mijloc, distinctia dintre ce e important si ce e secundar. Farmecul efemerului, intruchipat de anul care trece, se ia la tranta sub ochii nostri cu aparenta vesnicie. Linistea ei ni se asterne la picioare sub forma unui nou ciclu de douasprezece luni, promitator, dar incert. Calendarul e o inventie abstracta, menita sa ne induca senzatia de durabil, sa puna ordine in trecerea noastra haotica prin lume.

La pragul dintre ani ni se pare ca vietile ar prinde brusc viteza, antrenandu-ne intr-un vartej care provoaca teama. In cartea sa Parfumul timpului, filozoful Byung-Chul Han sustine ca motivul stresului nostru generalizat nu este acela ca lumea s-ar invarti mai repede, ci ca nu ne mai permitem luxul de a adasta fara un scop anume. In era optiunilor, din dorinta de a nu rata pe cat posibil nimic incercarea de a performa viata ca pe un act de intrecere sportiva ne priveaza de sentimentul continuitatii, al durabilitatii. Ambitia de a duce o „vita activa”, de a fi mereu ocupati, ne obliga sa renuntam la binefacerile unei „vita contemplativa”, dezumanizandu-ne. „Schnellebig” spun germanii cand vorbesc despre ceva vetust, depasit. Traducerea mot a mot este „repede trait”.

Sa urmam indemnul lui Pascal, zice autorul sudcoreean, observand ca numai dintr-o pozitie de repaos putem inregistra corect miscarea celorlalti, detaliile lumii inconjuratoare si ceea ce este inmagazinat in ea. Si Tommaso d’Aquino era de parere ca lipsa momentelor contemplative saraceste viata. Am uitat oare cum este cand ne ne odihnim? Byung-Chul Han concluzioneaza ca, in absenta senzatiei de durabil, orice deplasare ni se pare o accelerare. Cadranul ceasului duce cu gandul la analogii. Ne simtim fixati ca ácele lui, dar concomitent si in miscare. Din pacate, orbita noastra are neplacutul obicei de a ne trece mereu prin aceleasi obsedante puncte, in cerc. De parca am mai avea ceva de invatat, cu fiecare rotatie. Dar ce? Iarasi s-au asezat in pozitie verticala, indicand spre cer, de parca ar vrea sa ne previna asupra pericolului care ne pandeste din sferele inalte. Si iarasi nu mai stim ce vrea de la noi, Anul Nou…

Vibram intre doua extreme pe care le evitam din reflex, dar ne place sa ne apropiem de ele periculos, pana la atingere. Numele lor: graba si plictisul. Din cauza profesiei sau a stresului pe care ni-l producem chiar noi in timpul liber ne simtim din ce in ce mai haituiti, lipsiti de timp. Prea multa graba! Dar, la o privire mai atenta, n-am sti ce sa facem cu timpul, daca l-am avea. Nu degeaba se spune ca lumea e plina de indivizi frustrati de faptul ca timpul le fuge printre degete, dar aceleasi persoane n-ar sti cu ce sa-si omoare timpul intr-o duminica libera, ploiasa, ivita spontan.

La cealalta extrema a fricilor noastre ranjeste amenintator plictisul, lipsa de sens, teama ca am putea risipi resursa valoroasa care nu se mai intoarce, timpul. Balansam pe linia de demarcatie dintre presiunea termenelor si repausul complet, exitus, cum spuneau latinii. Graba si plictisul, doi poli care marginesc timpul nostru extrem de personal. Stim insa ca modul in care ne gestionam timpul – fie el sub forma de graba, ori din contra, ca visare, sau chiar plictiseala – reflecta optiunea noastra strict personala, atitudinea de viata, niciodata geamana celei adoptate de altcineva. Concluzia logica ar fi aceea ca este la latitudinea fiecaruia dintre noi ce stare de spirit ne cade bine cand „rumegam” cate un episod de viata. Fals, caci mai trebuie sa ne lase si ceilalti!

Putem fi veseli sau ingandurati, tristi sau exuberanti, fara a fi neaparat si nefericiti. O mama indura la nastere suferinte de neimaginat, dar traieste in acelasi moment un sentiment de fericire incredibil de intens. De ce atunci suntem priviti drept „cazuri problema” cand ne opunem curentului general al optimismului fortat, atat de rapandit la ora actuala? De ce sa nu-ti poti gusta in liniste o veritabila stare de indispozitie? Pentru ca, nechemati, binevoitorii „bine dispusi”, ne sar in ajutor cu zambetul pe buze, indemnandu-ne sa gandim pozitiv. „Nu se cade sa faci o mutra plouata, mai bine citeste o carte cu coperta in culori calde, care te invata cum sa nu-ti pese de nimic!
„Ai avut un an greu? Zambeste!”
„Te doare maseaua? Zambeste!”
„Iti arde casa? Zambeste! Putea fi mai rau!”
De parca atitudinea optimista ar fi devenit o obligatie civica, asa hamesit cum esti, te mai simti si obligat sa-ti aduni ultimele rezerve pentru a-ti masca dezamagirea, ca sa nu ranesti cumva ochiul limpede al observatorilor veseli, care te inconjoara cu exagerata atentie. In viziunea lor, daca nu esti fericit, nu inseamna doar ca esti neferict, ci mai esti si vinovat pentru asta, asa ca fa bine si schimba-te!

Ma adaptez la timpul universal coordonat, dictat de la observatorul astronomic Royal Greenwich. Stiu ca exista un timp civil, care tine cont de timpul solar mediu si se calculeaza pe baza timpului atomic, cu corectii aplicate pentru pastrarea sincronismului cu rotatia Pamantului. Sunt lucruri mai presus de vointa mea, drept pentru care le accept. Dar nu ma-mpac cu starea de zambet universal coordonata. Prefer sa-mi umplu timpul cu traire liber aleasa, nu prefabricata, testata de altii. Si nu sunt singura. Psihologii moderni se opun modei optimismului indus de altii. „A gandi pozitiv in permanenta ne poate deteriora starea de spirit pe termen lung”, sustine doctorul german Arnold Retzer in cartea sa „Proasta dispozitie. O polemica la adresa gandirii pozitive” („Miese Stimmung. Eine Streitschrift gegen positives Denken”). ”Traim intr-o cultura a zero-greselii, extrem de problematica, in care frica este discriminata iar obligatia de a fi bine dispusi ne provoaca indispozitie.”

Gresim asadar daca gandim optimist? Nu, cata vreme avem motive. A ne face insa ca nu vedem laturile negative este, in schimb, contraproductiv. Din ce sa mai invatam atunci? Problema majora a depresivilor este dorinta lor de a reinstala situatia de dinainte de criza. Unde ramane atunci progresul? Chiar daca le reuseste miscarea, inseamna ca n-au invatat nimic. O ce veste minunata! E voie asadar sa fim si morocanosi. S-a dat liber la tot spectrul emotiilor; nu mai trebuie sa ne prefacem ca ne simtim intotdeauna bine. Si nici nu mai e nevoie sa ne rusinam daca, uneori, ne este frica.

Umbrele au si ele un rost, functioneaza pe post de semne si indicatoare, pe care le putem interpreta corect, fara sa le ignoram, fara sa le zugravim in culori pastelate. Mi se pare mie sau parca ma simt deja mai bine, de cand am aflat vestea aceasta? Dati-l incolo de ceas, haideti sa ne valorificam cu adevarat timpul! Anno quod est?

FERICIREA UMILA

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/12/fericirea-umila.html

,,Eroarea fundamentală a omului modern, spune Andrei Makine în ultimul lui roman, apărut în decembrie 2010 la Seuils, Le livre des brèves amours éternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne), este că vrea să trăiască într-un paradis definitiv, fiind obsedat de durată, şi nu bagă în seamă paradisul temporar, singurul la îndemîna noastră pe pămînt (poate şi dincolo). Dorim atît de aprig fericirea viitoare, fericirea inteligibilă, încît ignorăm cu superbie fericirea de aproape, fericirea umilă.

Înţelepciunea înseamnă, pînă la urmă, “să te bucuri – pur şi simplu – de zăpada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc”. E prea puţin, vor striga cititorii.

Să luăm aminte la destinul unui personaj din Cartea scurtelor iubiri eterne. Dmitri Ress are ca ideal să lupte împotriva servituţii impuse omului de regimul sovietic. Militează şi face cincisprezece ani de puşcărie. Moare la 44 de ani, îmbătrînit prematur. Dar ceea ce oferă, în definitiv, un sens plin vieţii sale nu este protestul, nu e revolta, nu este nici lupta îndreptăţită pe care a dus-o, ci amintirea unei iubiri fugare, de demult.

Cînd eşti oare fericit cu adevărat: cînd lupţi împotriva nedreptăţii şi servituţii (precum Dmitri Ress) sau cînd iubești un om umil cu o iubire umilă? Cele două fericiri (una activă, cealaltă contemplativă) sînt posibile împreună? Nu am încă un răspuns. Şi, oricum, nu de la Andrei Makine îl aşteptam.”

POSIBILITATI

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/11/posibilitati.html

,,De la Kierkegaard încoace, ne-am obișnuit să definim omul ca fiind o sumă de posibilități. Omul nu mai este privit ca ilustrarea cvasi-necesară a unei esențe (a lui ”animal rationale”, să zicem). Nu mai este un dat. Este pur și simplu o sumă de posibilități. Nu știu dacă suma de posibilități este ea însăși un dat. Sartre o considera un dat și o numea ”condiție umană”.

Dar a spune că un om este o sumă de posibilități mi se pare prea abstract. Mi se pare mult prea abstract să definim, cum face Soeren Kierkegaard, într-o pagină foarte cunoscută, libertatea ca ”posibilitate a posibilității”. O libertate ca posibilitate pură a unor posibilități pure e nulă. Posibilitățile trebuie să fie concrete.

Aș mai observa faptul că posibilitățile nu sînt întotdeauna universale. Posibilitatea de a te sinucide e universală, desigur. Dar posibilitatea de a crea un nou limbaj și o nouă sensibilitate, precum Mihai Eminescu, nu. Eminescu a avut realmente posibilitatea de a fi poet. Și marele lui noroc a fost că a avut nu numai posibilitatea de a fi poet dar și putința de a fi poet. În cazul lui, posibilitatea de a fi poet s-a împlinit.

Ca atare, aș redefini omul ca fiind suma posibilităților lui împlinite. Degeaba se naște cineva cu posibilitatea de a fi un nou Mozart, dacă nu are și putința de a-și identifica vocația de muzician (prin studii adecvate) și dacă nu are și putința (mediul social adecvat) de a și-o împlini. În consecință, multe din posibilitățile omului rămîn neîmplinite. Ce este atunci omul? Suma posibilităților lui împlinite? Sau suma ignoranțelor sale? Nu știu…”