DOGVILLE

http://agenda.liternet.ro/articol/1079/Giulia-Ghica-Dobre/Dogville-extenuant-ca-o-cursa-in-susul-muntelui.html

,,Adevăratul cinema apare în ultimele cinci minute ale filmului pe fundalul unor poze îngălbenite de timp ale unei Americi gri, meschine, înfricoşate şi ipocrite…

Cele 140 de minute care preced constituie un enorm prolog, extenuant ca o cursă în susul muntelui, despre care ştii ca face bine fizicului, dar cu câtă energie şi cu câtă răbdare! Răbdare şi teroare în a ne reaminti că natura umană este în mod esenţial ipocrită şi egoistă; că sentimente precum solidaritatea, fraternitatea, ajutorul reciproc sunt doar învelişurile false care acoperă casele unui orăşel de provincie american…

Poate din această cauza zidurile din Dogville sunt transparente: din străzile sale se poate privi, dacă cineva ar vrea într-adevăr să vadă, ceea ce se întâmplă în interiorul caselor.

În acest orăşel pierdut în Munţii Stâncoşi ajunge Grace, venind din lumea de care Dogville fugise. Grace (Nicole Kidman) este şi ea pe fugă, pierdută, dărâmată, cu o nevoie exacerbată de a fi protejată. Sofismele lui Tom (Paul Bettany) au darul de a-i deschide fugitivei inima şi de a o apropia de locuitori. Dar e un preţ de plătit: Grace trebuie să se ofere în mod spontan să-i ajute la diversele nevoi pe care le au.

Orăşelul este „şters” de pe hartă, de pe tablă. Orăşelul e scheletul unei ţări. Orăşelul imaterial este „reprezentat” la scara 1:1, închis în perimetrul unei scene. Vântul bate fără sunet, automobile reale irump de-a lungul străzii principale. Un decor real din care nu se poate evada nici în moarte.

Mai extrem decât Rohmer în Perceval, mai puţin exhibiţionist decât Greenaway în The Baby of Macon, Lars Von Trier restituie cinema-ului esenţa vizuală a teatrului: simultaneitatea dată de scenă.

Regizorul şi-a conceput spaţiul-orăşel ca şi cum l-ar fi vrut format doar din scobitori. Peisaje fictive, perspective simbolice, interioare „dez-acoperite”, detalii metonimice care se substituie întregului, ca într-un tablou de Giotto.

Solul e un lugubru covor negru pe care străzile, contururile caselor şi curţile lor sunt trasate cu creta, precum contururile cadavrelor. Cerul e o pânză de după care un soare palid luminează decorul dramei. Înăuntrul acestora se mişcă personajele ca nişte figurine de pluş. Se deschid uşi inexistente, personajele stau pe terase care privesc spre nimic.

În rest, ni se spune ce să credem, şi noi trebuie să o facem. Ca la teatru.

Şi totuşi în această forţată teatralitate a acţiunii, subliniată şi de dialoguri literare şi sofisticate, în care regizorul danez îşi ţine camera constant în mână, deşi nu vedem sângele, îi simţim mirosul acru şi prezenţa alarmantă…

Ca în toate filmele lui Trier perspectivele sunt două: una joasă, a omului, consumată exclusiv prin filmarea din mână, cu încadraturi şi mişcări nervoase; şi o perspectivă „înaltă”, divină, perenă spadă a lui Damocles deasupra scenei, care se mişcă conform unor perfecte pasarele pătrate.

Vocea narativă, cu un stil romanesc de 1700, delicios literară, fir conducător jucăuş este utilizată de Von Trier drept comentariu imparţial. Temele mediaţiei din off sunt ale integrării şi ale iertării, ale toleranţei şi ale răzbunării. Cu atât mai pregnante cu cât muzica este inspirată din „Opera de trei parale” a lui Brecht, cu o turnură baroc. Totul cere imperativ o luare de poziţie.

Locuitorilor din Dogville li s-a făcut un test pentru a înţelege adevărata natură a omului şi ce merită el, ce judecată şi ce pedeapsă.

Cu toţii au căzut testul. Nimeni nu se poate sustrage evidenţei: natura umană este ce poate fi mai teribil pe lume! Şi merită să devină cadavru…

Dogville e orice orăşel din orice colţ al lumii. Pentru Von Trier suntem buni atâta timp cât suntem infirmi, cât nu avem mijloacele de a face rău. Între a fi gangster criminal şi cetăţean al unui orăşel provincial este doar o mică diferenţă de potenţial, de Putere. Inferioritatea constrânge la compasiune. Suntem buni pentru că suntem slabi…”

Suntem buni pentru că suntem slabi? Suntem altruişti pentru că suntem, de fapt, egoişti? Dogville aduce în prim plan ideea că orice noţiune conţine în sine şi opusul ei. Nu există bunătate pură, nu există iertare sau altruism, există numai natură umană în care toate se îmbină şi nu pot fi separate.

,,Chiar si fara a astepta recunostinta, undeva, in adancurile mintilor noastre, incolteste macar ideea ca vom fi perceputi ca si “buni”, daca facem cutare sau cutare lucru…sau, daca suntem într-adevăr eliberati de parerea celorlati despre noi, este imposibil sa nu incolteasca macar ideea ca ne vom percepe noi insine ca fiind buni sau mai buni decat ne consideram deja…Si oare culmea bunatatii nu devine astfel culmea vanitatii si a egoismului?!”

the experiment – efectul Lucifer

the experiment 

http://www.cinemagia.ro/filme/the-experiment-485944/

Filmul este un remake al thriller-ul psihologic german Das Experiment, regizat de Oliver Hirschbiegel, in care actiunea se axeaza pe un grup de oameni obisnuiti recrutati sa-si asume rolurile de gardieni si prizonieri, ca parte a unui studiu de cercetare pentru a analiza modul in care sunt afectati participantii.

Experimentul Stanford

 http://saccsiv.wordpress.com/2010/06/19/experimentul-stanford-%E2%80%9Cefectul-lucifer-cum-devin-rai-oamenii-buni%E2%80%9D-detentia-gardieni-si-prizonieri/

E posibil ca în fiecare din noi să stea la pândă un gardian. Un psiholog şi profesor american, Philip Zimbardo, a transformat 18 studenţi, prin tragere la sorţi, în prizonieri şi gardieni.

   Celebrul experiment din 1971 (The Lucifer effect. Understanding how good people turn evil) ar fi trebuit să dureze două săptămâni, timp în care fiecare participant câştiga 15 dolari pe zi.

   Câteva laboratoare din subsolul secţiei de psihologie a universităţii Stanford au fost transformate în celule, iar carcera a fost improvizată într-o debara. A fost adăugat un sistem de supraveghere audio-video şi unul de comunicare cu cele trei celule în care erau înghesuiţi câte trei deţinuţi voluntari, supravegheaţi de câte trei gardieni, care lucrau în schimburi de 8 ore.

   Studiul ar fi trebuit să ofere informaţii noi despre comportamentul uman în detenţie, indiferent de care parte a zăbrelelor se află subiectul. Cu acordul lor, cei din echipa deţinuţilor au fost arestaţi cu sirene şi cătuşe în propriile locuinţe, sub privirile stupefiate ale vecinilor, care nu-şi închipuiau într-o paşnică duminică după-amiază că tânărul drăguţ de alături ar fi participat la un jaf armat, cum scria în ordinul fictiv de reţinere.

   Gardienii şi-au creat regulile, pornind de la cele deja existente şi ajutaţi de un fost profesionist, care a încheiat experimentul într-un dezgust profund faţă de propria persoană. Deţinuţii aveau aşteptări minime şi o solidaritate care avea să dispară în două zile. Nu-i diferenţia iniţial nimic, toţi participanţii erau psihic şi fizic sănătoşi, educaţi, inteligenţi şi aparţineau clasei mijlocii.

   Deţinuţii au primit un fel de cămăşi, au fost raşi pe cap, li s-au atribuit numere în locul numelor şi purtau la glezna piciorului drept un lanţ greu, cu lacăt, care le aducea aminte şi în timpul somnului că nu sunt liberi. Gardienii purtau ochelari de soare cu lentilă oglindă şi aveau grijă ca toţi cei supravegheaţi să nu aibă niciun reper legat de timp sau orientare spaţială.

   Prima lor acţiune de instituire a autorităţii s-a petrecut la ora 2 dimineaţa, când i-au trezit pe deţinuţi pentru a-i număra şi pentru a-i obişnui forţat cu noile lor identităţi, adică numerele imprimate pe faţa şi spatele cămăşoiuluiuniformă.

   Deja a apărut prima pedeapsă pentru abateri simple: flotările, foarte folosite, de altfel, la Auschwitz, unde gardienii obişnuiau să se şi urce în picioare pe deţinuţi.

   Şi imediat, în dimineaţa celei de-a doua zile, supraveghetorii au avut de înfruntat prima rebeliune. Deţinuţii s-au baricadat cu paturile, şi-au dat jos cămăşile inscripţionate şi au început să îi înjure şi să-i batjocorească. Rezistenţa a fost învinsă cu ajutorul extinctoarelor, imediat a fost inventată o cameră pentru privilegiaţi şi a fost semănată grăunţa neîncrederii printre deţinuţi.

   Din a treia zi, cei închişi erau convinşi că gardienii au fost aleşi aşa încât să fie superiori din punct de vedere fizic, deşi nu era absolut nicio diferenţă între ei. Cel mai dur a fost poreclit John Wayne şi o sinistră coincidenţă face ca la Auschwitz cel mai crud gardian să fi fost poreclit Tom Mix, predecesorul lui Wayne în istoria machoismului cinematografic american.

   Eliberarea unui deţinut aduce şi zvonul unei evadări în masă, organizată de el şi prietenii lui, multă panică şi deblocarea limitelor de cenzură a abuzului. Cel plecat a fost înlocuit de un voluntar din panelul de rezerve, care a intrat în greva foamei, cerând să-i fie respectate drepturile şi demnitatea.

   Ceilalţi deţinuţi l-au văzut însă ca pe o sursă de necazuri, mai puţin ca pe un erou, şi s-au delimitat atât de tare de el, încât nu au fost de acord să doarmă fără pături pentru ca el să fie eliberat din carcera în care nu avea cum să doarmă lungit.

   Vizita părinţilor şi rudelor a fost la fel de teribilă în descrierea relaţiei absurde dintre cetăţean şi autoritate. O mamă care a spus că nu l-a văzut niciodată atât de obosit şi deprimat pe fiul ei a fost convinsă de soţ că e suficient de puternic pentru a rezista acestei probe de bărbăţie şi că, oricum, domnii supraveghetori ştiu mai bine cum stau lucrurile.

   Copilul era foarte aproape de prăbuşire. După numai cinci zile, tabăra deţinuţilor era psihic decimată, dezbinată şi total la îndemâna abuzurilor taberei gardienilor, care în ciuda programului dificil şi plicticos nu a înregistrat întârzieri sau absenţe, nemulţumiri de orice fel sau cereri de suplimentare a remuneraţiei.

   De altfel, la finalul brusc al experimentului, care a venit în a şasea zi, gardienii au fost singurii care au regretat întreruperea acestui joc. E foarte posibil ca autorul acestui studiu să fi auzit de Fenomenul Piteşti, unul din pragurile mizeriei umane practicate de regimul comunist, care a transformat deţinuţii în călăi şi torţionari pentru ceilalţi deţinuţi.

   Cele şase zile de studiu pe oameni au condus la concluzia că nimeni nu este suficient de pregătit pentru a rezista forţei răului şi că eforturile fiecărui individ care crede că morala e ceva mai mult decât un cuvânt, ar trebui să meargă în această direcţie.

   Poate nu întâmplător, la ceva timp după această experienţă cumplită, doctorul Zimbardo a creat proiectul Hero, o organizaţie care crede că în fiecare dintre noi există mai degrabă un erou în aşteptare. Un fel de: How good people turn better.

(…)

 

 Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.

   „Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici”  –  Philip Zimbardo