PALATUL DE CRISTAL

Palatul de Cristal – (Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2008)

http://www.natgeo.ro/explorari/speologie/8784-palatul-de-cristal

 

 

Exploratorii peşterilor din Mexic se confruntă cu condiţii extreme şi descoperă frumuseţi extraordinare.Foto: Carsten PeterExploratorii peşterilor din Mexic se confruntă cu condiţii extreme şi descoperă frumuseţi extraordinare.Foto: Carsten Peter

 

Speologii din Mexic se confruntă cu frumuseţi şi temperaturi ieşite din comun.

În bodega aproape pustie dintr-un oraş întunecos din deşert, beţivul cel scund încearcă să vândă ceva. Alături de el, pe masa de biliard, se află o bucată de rocă groasă de vreo 40 cm. Zeci de cristale purpurii şi albe ies din ea precum nişte cioburi de sticlă. „Ea a ta pentru 300 $ – spune el. Nu? O sută. Un chilipir!“ Ceilalţi patru sau cinci clienţi privesc pe deasupra berilor, întrebându-se: să-şi scoată şi ei la vânzare cristalele? Praf de rocă pe postavul verde, balade cu cowboy la tonomat. Deasupra barului, un anunţ: „Happy Hour: 8 a.m. – 9 p.m.“
Această regiune îndepărtată din nordul Mexicului, aflată cam la o oră şi ceva la sud de Chihuahua, e celebră pentru cristalele ei, iar salariile de la mina locală de plumb şi argint, unde lucrează aproape toată lumea, sunt suficient de proaste pentru a încuraja piaţa neagră. „Treizeci de dolari“. Se apleacă spre mine. „Zece“. E greu să-l iei în serios. Ceva mai devreme, într-o peşteră aflată cu mult sub nivelul barului, mă târâsem printre cele mai mari cristale din lume, o pădure de cristale, late şi groase, unele mai lungi de zece metri şi vechi de o jumătate de milion de ani. Atât de limpezi, de luminoase, că păreau de pe altă lume. Ele făceau ca floarea de mină de pe masa de biliard să pară la fel de neinteresantă ca un prespapier.
Nimic nu se compară cu giganţii găsiţi în Cueva de los Cristales, sau Peştera Cristalelor. Peştera calcaroasă şi strălucitoarele prisme au fost descoperite în anul 2000 de doi fraţi ce săpau la aproape 300 de metri sub pământ în mina Naica, una dintre cele mai productive din Mexic, care furnizează anual tone de plumb şi argint. Cei doi fraţi au fost uimiţi de descoperirea lor, dar existau precedente. Procesele geologice aflate la originea zăcămintelor de plumb şi argint oferă şi materia brută pentru cristale, iar la Naica minerii dăduseră şi înainte peste caverne cu cristale impresionante, deşi mult mai mici. Dar pe măsură ce vestea descoperirii cristalelor masive s-a răspândit, între-barea care îi frământa pe oamenii de ştiinţă era: cum au reuşit să crească atât de mari?
Îţi trebuie 20 de minute ca să ajungi la gura peşterii cu microbuzul, printr-o galerie de mină şerpuită. Din plafonul maşinii coboară un ecran pe care se văd videoclipuri cu Michael Jackson, o facilitate menită să-i distreze pe vizitatori pe măsură ce se afundă în întuneric şi căldură. În multe peş-teri şi mine, temperatura rămâne constantă şi ră-coroasă, dar mina Naica se înfierbântă odată cu adâncimea, întrucât e situată deasupra unei inserţii de magmă aflate la un kilometru şi jumătate sub suprafaţă. Chiar în peşteră, temperatura sare la 44 de grade Celsius, cu o umiditate de 90-100% – suficient de cald pentru ca fiecare vizită să prezin-te riscul unui şoc hipertermic. În momentul în care ajungem la intrare, toată lumea luceşte de transpiraţie. Pregătirea pentru intrarea în mină seamănă cu echiparea pentru o ieşire în spaţiu. Îmi pun o vestă cu 12 pachete de gheaţă, de mărimea palmei, fixate în buzunare aflate pe piept şi spate. 
O altă vestă, care să izoleze gheaţa împotriva căldurii. Apoi, peste toate acestea, un costum de miner de un portocaliu aprins. O cască, o lampă frontală, o mască de respirat cu aer răcit la gheaţă. Mănuşi, cizme. Chiar şi pentru cei încotoşmănaţi cu tot acest echipament de protecţie căldura e epui-zantă şi periculoasă; majoritatea vizitelor înăuntru nu durează mai mult de 20 de minute. Giovanni Badino, un fizician care face parte din grupul italian de exploratori La Venta, ne conduce înăuntru.
Obeliscuri prăbuşite, stâlpi de lumină, cristalele sunt enorme, unele groase de un metru. Pe jos şi pe pereţi sunt grămezi de cristale mai mici, ascuţite ca nişte lame şi perfect transparente. Badino porneşte încet, atent să nu distrugă cristalele, care sunt făcute din selenit, o varietate a mineralului comun gips. Selenitul e translucid şi moale, uşor de zgâriat cu tocurile cizmelor şi chiar cu unghiile. În ciuda costumelor cu gheaţă, căldura şi umiditatea sunt înăbuşitoare. Pentru câteva clipe, îmi scot masca şi inspir aerul jilav şi fierbinte. Plămânii ar vrea să-l respingă. Simt o mireasmă umedă, grea de pământ şi e o tăcere deplină. Condiţii mizerabile pentru oameni, dar o pepinieră perfectă pentru cristale.
Prin arhitectura lor, cristalele întruchipează lege şi ordine, armată de molecule asamblate potrivit unor reguli rigide. Dar cristalele reflectă şi mediul lor. Cristalograful spaniol Juan Manuel García-Ruiz a fost printre primii care au studiat cristalele de la Naica, începând din 2001. Mai familiarizat cu cristalele microscopice, García a fost năucit de proporţiile giganţilor de la Naica. Examinând bulele de lichid prinse în cristale, García şi colegii săi au pus cap la cap povestea creşterii cristalelor. Timp de sute de mii de ani, apa subterană, saturată cu sulfat de calciu, s-a infiltrat în numeroasele peşteri din Naica, încălzită de magma de dedesubt. Pe măsură ce magma s-a răcit, temperatura apei din peşteră s-a stabilizat în cele din urmă la 58°C. La această temperatură, mineralele din apă au început să se transforme în selenit, ale cărui molecule s-au depus precum nişte cărămizi minuscule pentru a forma cristalele. În celelalte peşteri, temperatura a fluctuat sau mediul a fost cumva tulburat, rezultând cristale diferite şi mai mici. Dar în Peştera Cristalelor, condiţiile au rămas neschimbate timp de milenii. Deasupra, au erupt vulcani, gheţari au invadat continentele. Generaţii de oameni au apărut şi-au dispărut. Jos, ca într-o tainică retortă încremenită, cristalele au continuat să crească. Abia prin 1985, când minerii au folosit pompe imense pentru a scădea nivelul apei subterane şi, fără să ştie, au drenat peştera, procesul de cristalogeneză a luat sfârşit.
În prezenţa unei asemenea frumuseţi şi ciudă-ţenii, oamenii încearcă să găsească metafore familiare. Privind cristalele, García a hotărât că peştera îi amintea de o catedrală; a numit-o Capela Sixtină a cristalelor. Atât în catedrale, cât şi în cristale există un sentiment de trăinicie şi de pace care transcende zumzetul vieţii de la suprafaţă. Ambele locuri sugerează lumi din alt univers.
Acum, în peşteră, o echipă de oameni de ştiinţă şi exploratori fac cercetări şi lucrează la un docu-mentar. Stein-Erik Lauritzen, profesor de geologie la Universitatea Bergen, din Norvegia, colectează mostre pentru datarea prin metoda uraniu-thoriu. Cercetările sale preliminare arată o vechime de circa 600.000 de ani pentru cel mai mare dintre cristale. Penelope Boston, profesor asociat în speologie şi carstologie la New Mexico Tech, caută microbi ce ar putea trăi printre cristale. În unele dintre ele, bule micuţe de fluid suspendat – de tipul celor studiate de García – strălucesc în lumina lămpilor noastre. Sunt mici capsule ale timpului: oameni de ştiinţă italieni, conduşi de Anna Maria Mercuri, au extras polen care e posibil să fi fost înglobat în acestea. Granulele par să aibă o vechime de 30.000 de ani şi sugerează că această parte a Mexicului a fost acoperită odinioară nu de deşert, ci de pădure. O prismă lungă şi zveltă poartă o cicatrice adâncă în locul în care cineva a încercat s-o taie. Îmi imaginez un miner asudat, singur în tăcerea sufocantă, cu lumina slabă a lămpaşului legănându-se la fiecare mişcare a fierăstrăului. Colecţionarii ar plăti zeci de mii de dolari pentru un cristal din această peşteră. Oricine a fost, a abandonat înainte de a reteza cristalul, iar ulterior proprietarii minei au instalat o uşă grea de oţel, pentru a-i descuraja pe jefuitori. Până acum a funcţionat, dar cine ştie dacă va mai rezista. În fond, minerii au acces la foreze şi explozibili. Iar dacă mineritul şi proiectele de construcţii pot fi stopate pentru a se salva relicve arheologice, mineralele din Mexic nu beneficiază de aceeaşi protecţie. Cristalele ar putea fi ameninţate şi de lipsa apei. 
Când peştera era submersă, apa susţinea şi conserva cristalele. Acum, peştera fiind golită şi expusă la aer, e posibil ca în timp prismele să se îndoaie sau să crape sub propria greutate, pierzându-şi luciul, pe măsură ce gaze precum dioxidul de carbon pătrund în peşteră. Directorul companiei miniere Peñoles mi-a spus că aceasta este dispusă să le păstreze, dar că principalul interes nu-l reprezintă cristalele, iar activităţile miniere – exploziile, camioanele care stârnesc praf – ameninţă galeria. Badino şi alţii speră să poată convinge compania să facă mai mult (s-a vorbit şi de lobby în favoarea includerii în Patrimoniul Mondial al UNESCO), dar până acum cristalele au fost neglijate, fiind probabil mai cunoscute în afară decât în Mexic.
Ne oprim un moment să ne odihnim. Totul străluceşte în jurul nostru, de parcă ne-am afla în interiorul unei stele. Badino se întoarce şi pielea i se încreţeşte la colţul ochilor. Îşi scoate masca. „Ştii – spune el zâmbind –, există locuri mai urâte în care să-ţi doreşti să mori.“
Catedrală, stea, mormânt. Căutăm un termen care să ne facă familiar ceva din altă lume. După o jumătate de oră, plecăm, scăldaţi de sudoare, cu venele pulsând, şi un producător de film, vizitator şi el, ne întreabă cum a fost. Mă blochez. El dă din cap, înţelegând. „Es como un sueño de niño“ – spune el. „E ca un vis de copil.“

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s