Eli, Eli, lama sabahtani?

din JURNALUL FERICIRII – Nicolae Steinhardt

 In mai toate celulele, una din incuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mantuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?

De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit inseamnă că a fost om si el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut si tu cand fierul te pătrunse.” Argumentul acesta il socotesc intru totul neintemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validitătii răstignirii. Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard — si intregul sinod de la Halchidon. Am si două tablouri infătisand răstignirea, unul de Holbein (la Basel) si altul de Velasquez (la muzeul Prado). In ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvarsitu-s-a: nu numai chinul si proorocirea, ci si toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, invierea e izgonită printre amăgiri si desarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sangerand, găurit, terfelit, sfartecat. Invierea este cu totul imposibilă. Asa spune Dostoievski — fătis — că-i apare Hristos in tabloul lui Holbein si aceeasi precisă, neagră, rece impresie am avut-o si eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă si la Luvru si unde in primul plan domină galbenul intens — uită-l dacă poti! — al unei mantii; in fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distantă, deja uitate — cum ai uita in grabă (si osanditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neinsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur si-n părăsire, un răstignit langă alti doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oras, pe o movilă de gunoi, pietre si zgură, intr-o amiază toridă si — din cauza norilor josi — de zăpuseală. Nu se văd ca in Dictatorul lui Jules Romains puternicele si melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oras modern, ci masivele metereze ale unei asezări străvechi, reci si rele mai mult decat melancolice.

Un sistem inchis, cum spun fizicienii cand prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din tărana ce aduce a lesie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificatilor, din scăpărările morocănoase ale executantilor se scurge, ca o ceară brună, ceara pecetii care incheie. Din intinderea ce acoperă totul ca un clopot nu incape iesire. Transcendenta e o teorie, invierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Si-au căutat-o. Bietii de ei. Să fim oameni intregi.

Le arăt celor ce pun problema luiEli, Eli: cu atat mai bine că e asa, numai asa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă si inselăciune decat dacă se constată că orice miracol este cu neputintă, orice inviere este un basm. Dacă monofizitii, dochetistii ori fantaziastii ar avea dreptate, in ruptul capului n-as fi trecut la crestinism. Ar insemna că răstignirea a fost in cel mai bun caz un simbol ori o reprezentatie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei, o impiedică a fi cine stie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărat să bea paharul pană la fund si să se boteze cu botezul crucii, dar in grădina măslinilor, cand se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deserta paharul. Desigur, adaugă: facă-se voia Ta. Sovăiala totusi a fost reală. Iar pe cruce, in ciuda comunicării idioamelor, in ciuda faptului că avea deplina constiintă a invierii, natura omenească pare să fi covarsit oarecare timp — după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atat de firescul mi-e sete si nici atat de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Actul răstignirii a fost atat de serios, de autentic si total incat pană si apostolii si ucenicii erau convinsi că spanzuratul de pe lemnul din mijloc nu va invia. Dacă n-ar fi fost atat de zdruncinati in credinta lor, Luca si Cleopa n-ar fi umblat mohorati, tarsaindu-si picioarele pe drumul către Emmaus, si-ar fi recunoscut deindată invătătorul si n-ar fi rămas atat de mirati cand au inteles cine e. (Se simtiseră atat de stingheri, de păcăliti, incat se rugaseră  de primul trecător intalnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus conditii atat de drastice (si, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost si el sigur că invierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putintă.

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă si pentru ei, intocmai ca pentru scribi. Si era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfarsit, de solutionat, de afacere clasată, de bun simt biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, sulita, spinii — in tabloul lui Mathias Grunewald de la Unterlinden spinii străpung intregul trup intrat in putrefactie -, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru intărire — să pară si catastrofă, derută, esec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeste că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a incercat să ne mangaie cu fătarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinte libere si mature, capabile de a incasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha si Lao-łe, el nu dă aforisme si pilde, ci carne si sange, chin si deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mancarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

(Iar dacă talharul cel bun e primul om care soseste in rai — inaintea proorocilor, patriarhilor si dreptilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci si faptului că a fost coleg de suferintă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii si să suferi, oricat de sincer si de sfasietor, si alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ti-o insusesti numai printr-un proces ideativ, nu prin simtiri. Numai talharul cel bun simte la fel cu Domnul.)

Intruparea a fost totală, cum invată sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a incetat de a fi si Dumnezeu.

Eu: nu e de contestat permanenta comunicării idioamelor, dar după cateva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.

O tin mortis: ce-ar fi vrut dochetistii, fantasiastii si monofizitii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de inteles: las’ că asta e de gura lumii, fiti fără grijă, stim noi ce stim, ne vedem Duminică dimineata?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!

Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe insusi Fiul său nu L-a crutat”. Acest nu L-a crutat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăsurat simboluri, ci s-a petrecut o suferintă reală. Numai prin impreunarea durerii fizice si a torturii morale se obtine decoctul final: suprema amărăciune.

Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „insă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu stim intre noi altceva decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta răstignit.” De ce adaosul „si pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească si mai scandaloasă? Ratiunea inteleaptă s-ar invoi in cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic si concedand să sufere aparent (altfel oamenii nu inteleg), dar paradoxul si sminteala(crestinismul adică) infătisează divinitatea nu numai asezată pe cruce – solemniter — ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele si epopeile evului mediu, care stia ce-i durerea, neincetat se referă la nervi), fibrele si sufletul bietului om, pană la cele din urmă consecinte (si Hristos are, in pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc intreg). Dacă si-ar fi păstrat — măcar in parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoti si pentru prostime -prilej de poticnire si sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 si 7, 23 Pavel stăruie: „Ati fost cumpărati cu pret.” Cu pret cinstit, intreg. Dumnezeu n-a inselat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a inselat. N-a plătit cu aparentă de suferintă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Pretul nu 1-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sange din sangele nostru.

Si la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era intru toate (afară de păcat) să se asemene fratilor (nouă); fiind El insusi ispitit, poate si celor ce se ispitesc să ajute; ispitit intru toate, după asemănarea noastră.

Asemenea nouă in toate si ispitit de toate ca si noi: asadar si de omeneasca deznădejde.

Martie 1966

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s