Elisabeth Kubler-Ross, într-un interviu acordat Dr-ului Daniel Redwood
integral aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/EKR_interviu.htm
(…)ELISABETH KUBLER-ROSS: A început la Maidanek, într-un lagăr de concentrare, unde am încercat să aflu cum au intrat copiii în camerele de gazare după ce şi-au pierdut familiile, casele, şcolile, totul. Pereţii barăcilor erau plini cu imaginile unor fluturi, desenate de aceşti copii.
Era de neînţeles pentru mine. Mii de copiii mergeau în camerele de gazare, lăsând în urma lor acest mesaj –un fluture. Iată cum a început totul.
În acest lagăr de concentrare era o fată evreică, o fată care mă tot privea. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun. Fireşte, eram şi eu tot o puştoaică, cineva care nu trecuse prin mari greutăţi. Când ai şansa să creşti în Elveţia, nu te confrunţi cu rasismul, cu sărăcia, cu şomajul, cu mahalalele, cu nimic. Şi m-am dus direct către coşmarul unei Europe abia ieşite din război.
Am întrebat-o cum pot nişte bărbaţi şi femei ca mine şi ca tine, să ucidă sute şi mii de copii nevinovaţi, să facă asta zi de zi şi, în acelaşi timp, să se îngrijoreze dacă, acasă, propriul copil are varicelă. Lucrul acesta nu putea să-mi intre în cap, ştiţi, eram foarte tânără şi ignorantă.
Această tânără fată îşi pierduse toţi fraţii, toate surorile, părinţii şi bunicii în camerele de gazare. Ea fusese ultima pe care au încercat s-o înghesuie înăuntru, dar nu mai era loc pentru încă o persoană, aşa că au tras-o afară. Ceea ce nu înţelegea era că fusese ştearsă deja de pe lista celor vii. Nu au mai venit niciodată s-o ia. A petrecut restul anilor de război în acest lagăr de concentrare, promiţându-şi că va supravieţui pentru a spune lumii atrocităţile la care a fost martoră.
Când lagărul a fost eliberat, şi-a spus: ”O, Doamne, dacă îmi voi petrece restul vieţii povestind oamenilor despre aceste lucruri oribile, nu aş fi mai bună decât Hitler. Aş semăna germenii urii şi ai negativităţii.” Ea a făcut atunci o promisiune în faţa celui căruia i se adresa – probabil, Dumnezeu – că va sta în lagăr până când va învăţa să ierte până şi un Hitler. Va merita să plece numai după ce va fi învăţat această lecţie. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost ”Dacă ai şti că există un Hitler în fiecare fiinţă umană…” Spunea că, dacă suntem în stare să conştientizăm acel Hitler şi să ne debarasăm de el, am deveni precum Maica Theresa, pentru a lua un exemplu din zilele noastre.
M-am gândit: ”E nebună. Nu am un Hitler în mine.” Peste câteva zile, făceam autostopul pentru a mă întoarce în Elveţia, deoarece eram foarte bolnavă. Nu am ajuns la destinaţie. Eram pe moarte. M-au găsit fără cunoştinţă într-o pădure din Germania, bolnavă de febră tifoidă. Dar, înainte de a ajunge la spital (am fost luată pe când eram pe jumătate moartă şi inconştientă) îmi fusese foarte foame. Vreme de trei zile şi trei nopţi nu avusesem mâncare în stomac. Am realizat brusc că, dacă un copil mic ar fi trecut pe lângă mine cu o bucată de pâine în mână, aş fi furat bucata de pâine din mâna copilului.
A fost ca o străfulgerare în capul meu şi mi-am zis: ”Acum ştiu ce vrea să spună, există un Hitler în noi toţi. În funcţie de circumstanţe, poţi să faci lucruri îngrozitoare, la care nici nu te-ai gândi când ai stomacul plin.”
Acesta a fost începutul călătoriei mele. Când m-am întors în Elveţia, mi-am zis că voi studia medicina şi voi înţelege de ce se transformă oamenii din copii minunaţi, inocenţi şi splendizi în monştri nazişti.
(…)
Dacă ai o credinţă, orice credinţă, care este solidă şi asumată lăuntric, problema ta este mult mai mică decât în cazul în care eşti un protestant, un catolic sau un evreu şovăitor.
(…)
Depinde numai de cum ai trăit. Dacă ai trăit din plin, atunci nu ai regrete, pentru că ai făcut lucrurile cât ai putut de bine. Dacă ai făcut multe gafe – este mult mai bine să fi făcut multe gafe decât să nu fi trăit deloc. Cei mai trişti muribunzi pe care i-am văzut sunt cei ai căror părinţi le-au spus ”O, aş fi atât de fericită să pot spune că fiul meu este medic”. Ei cred că pot cumpăra dragostea făcând ceea ce mama sau tata le spune să facă. Ei nu îşi ascultă niciodată propriile vise. Apoi, privesc în urmă şi spun: ”Mi-am asigurat o viaţă bună, dar nu am trăit nicio clipă.” Pentru mine, acesta este cel mai trist mod de a trăi.
Iată de ce le spun oamenilor, în sensul cel mai literal cu putinţă: ”Dacă nu faceţi ceva care vă pasionează cu adevărat, apucaţi-vă să faceţi ceva ce vă pasionează, iar mijloacele de subzistenţă vă vor fi asigurate.” Acei oameni mor cu sentimentul că au realizat ceva, se mândresc că au avut curajul să o facă.
(…)
DR: Există vreo justificare pentru a nu fi sincer cu un muribund în legătură cu faptul că se apropie de moarte?
ELISABETH KUBLER-ROSS: Trebuie să fii sincer dar nu eşti nevoit să fii absolut sincer. Trebuie să răspunzi la întrebările lor, dar nu să le dai informaţii pe care nu ţi le-au cerut, deoarece asta înseamnă că nu sunt încă pregătiţi să le primească. Dacă cineva crede că îţi dovedeşti bunătatea spunându-le întregul adevăr, că nu putem face nimic altceva, astea sunt prostii.
Fără miracole, există multe, multe căi de a ajuta pe cineva, chiar fără a-i oferi o cură. Deci, trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele. Şi niciodată, niciodată să nu răpeşti speranţa unui muribund. Nimeni nu poate trăi fără speranţă. Tu nu eşti Dumnezeu. Nu ştii ce altceva poate să le rezerve viitorul, ce altceva îi poate ajuta, sau cât de pline de tâlc pot fi ultimile şase luni din viaţa cuiva. Pot schimba total situaţia.
Prin urmare, nu te duci, pur şi simplu, şi îi îneci în ”adevăr”. Regula de la care nu m-am abătut a fost să răspund la toate întrebările lor cât de sincer pot. Dacă mă întreabă care sunt şansele lor, din punct de vedere statistic…. Am avut un profesor grozav care a spus odată că, dintre pacienţii lui, 50% trăiesc un an, alte 35 de procente, doi ani, nu ştiu cât la sută, doi ani şi jumătate, şi aşa mai departe. Dacă erai foarte perspicace şi adunai toate aceste procente, exista mereu un procent neluat în calcul. Iar cei cu adevărat ageri ziceau: ”Aţi uitat ceva.. Cum rămâne cu acest ultim procent?” Iar el răspundea întotdeauna: ”ultimul procent este pentru speranţă.” Îmi place asta. Era un om extraordinar.
JUST RIDE... 